O reacție foarte naturalã la situația actualã este de a pune întrebãri. Magnitudinea schimbãrilor în viețile noastre și sentimentul cã lumea este încarceratã și sub atac, pot direcționa cãutarea noastrã spre Dumnezeu, ceea ce nu este un lucru nejustificat. De ce existã aceastã pandemie și toate consecințele ei? Este un act de pedeapsã divinã? Înainte de a încerca a rãspunde la aceastã întrebare, trebuie sã ne amintim mai întâi cã suferința a afectat lumea încã de la originea ei, iar rãul a fost o “plagã” încã de la începutul omenirii. Aceasta nu este o întrebare nouã și, cu siguranțã, este una dificilã. Încerc sã definesc însã miezul problemei, spunând cã suferința este o consecințã a stãrii decãzute a lumii (a Pãcatului Original) și cã rãul este pur și simplu actul uman al voinței care respinge iubirea lui Dumnezeu. Deci, nici unul din ele nu este autorizat de Dumnezeu. Cu toate acestea, meritã sã ne întrebãm dacã unul sau ambele pot fi utilizate pentru un scop bun. De exemplu, Dumnezeu ar folosi suferința ca mijloc pentru un bun final?
Exemplul unui tatã și al unui copil ar putea ajuta la încercarea de a gãși un rãspuns. Când un copil se comportã greșit, tatãl sãu îl poate mustra verbal, poate chiar cu un ton ridicat și abraziv. O mustrare este neplãcutã și, în cazul unui copil, ar putea provoca fricã sau întristare. În consecințã, copilul s-ar putea schimba și nu va repeta același comportament în viitor, parțial din frica aceleiași consecințe, dar mai important pentru cã își dã seama cã, deoarece acțiunile sale l-au determinat pe tatãl sãu sã reacționeze atât de neplãcut, trebuie sã fi fost într-un anumit fel greșit. Mai mult, scopul tatãlui de dojanã sau pedeapsã nu este altceva decât dragoste: a face binele fiului sãu, ceea ce necesitã uneori recurgerea la metode mai puțin plãcute.
În cazul nostru, poate rãspunsul cel mai rațional la motivul pentru care lucrurile stau așa este cã Dumnezeu permite ca aceastã suferințã sã aibã loc, dar El face acest lucru cu un scop clar și bun. A suferi înseamnã a-ți deschide ochii și a vedea cu o claritate reînnoitã binecuvântãrile ce ne sunt date, prima dintre ele fiind darul existenței – una care, dacã alegem așa, poate fi petrecutã în eternitatea ei cu Dumnezeu. A suferi înseamnã a avea privilegiul de a fi lipsiți de bogãțiile noastre: cãci numai în acest fel putem reafirma unde este valoarea în viațã și sã re-evaluãm importanța relativã a posesiunilor materiale și spirituale. A suferi înseamnã a împãrtãși durerea altuia, a experimenta emoția profund umanã a empatiei, pe care nu o putem realiza prin împãrtãșirea plãcerii sau fericirii. Cel mai important, a suferi înseamnã a împãrtãși pasiunea lui Hristos, a purta Crucea cu El, a cãlca cu durere cu El spre Golgota, a fi rãstignit cu El și, în mijlocul întregii suferințe, a primi darul glorios al mântuirii. Aceste lucruri pot fi extrem de dificil de aplicat și nici eu, nici altcineva nu ar trebui sã ne prefacem cã le-am obținut. Dar meritã sã ne amintim cã mântuirea nu necesitã în mod necesar o cantitate imensã de suferințã; mai degrabã, fiecare moment de durere sau întristare, puțin sau mult, poate fi prețuit cu Hristos și adunat, la sfârșitul vieții noastre, într-un morman colectiv de suferințã transformat in timp într-o vastã expresie a iubirii lui Dumnezeu. Uneori, sunt lucrurile mici care conteazã mai mult.
Acestea fiind spuse, i-ar face mult bine rasei umane sã profite de astfel de memento-uri – fie cã este rãzboi, foamete, dezastru natural, dificultate economicã sau boalã – prin introspecție și amintindu-și de plãgile și neregulile sãvârșite. Nu spun cã lumea este un loc pe de-a-întregul rãu; însã corectarea corupțiilor sale necesitã la fel de multã atenție ca și menținerea virtuților sale, dacã nu chiar mai mult. Secularismul, obiectivarea umanã, ignoranța, prãbușirea familiei, pornografia, consumerismul și modernismul sunt exemple a ceea ce societatea eticheteazã acum normal și continuã sã încurajeze. Nu este o coincidențã faptul cã astãzi, ca societate, se întâmplã sã stãm mai bine în ceea ce privește calitatea vieții, decât toți strãmoșii noștri de la începutul omenirii. Poate cã privilegiile și bunãstãrile noastre au devenit voaluri peste ochi și ne-au lãsat în imposibilitatea de a vedea dincolo de aceste conforturi … Poate ca aceste “perdele pe ochi” ne-au lãsat sã mergem în direcția greșitã. Și nu spun acest lucru din poziția în care nu port aceastã perdea ce poate orbi: le avem cu toții, cel puțin din cele mai subțiri. În plus, nu este o sarcinã ușoarã îndepãrtarea lor, deoarece sunt legate de nodurile conștiințelor noastre contaminate. Însã actul de a folosi urechile nu este împiedicat de nici un ochi orb: odatã ce ascultãm, este mai ușor sã conștientizãm cã existã, de fapt, un nod care trebuie desfãcut. Pe scurt, cred cã situația noastrã actualã nu se limiteazã la consecințe negative și oferã o oportunitate izbitoare pentru trezire și schimbare.
Pentru mulți, ajutorul în perioadele de încercare este rugãciunea. Se pare cã aceste momente de izolare determinã în special o creștere a rugãciunii și o exacerbare a vieții interioare. În primul rând, acum locuim mult mai mult în limitele caselor noastre, iar acest lucru poate implicã multe lucruri: unele familii se confruntã cu probleme casnice, altele suferã de condiții precare și stramtorate, iar altele pur și simplu se despart. Trebuie sã le pãstrãm în rugãciunile noastre. În timp ce majoritatea dintre noi, sperãm, nu fac fațã acestor lupte, cred cã existã un sentiment general de letargie mentalã și moralã. O manifestare a acestui fapt este scãderea concentrãrii și a impulsului pentru muncã. În calitate de student, aveam privilegiul de a fi într-un mediu adecvat educației, de a schimba sãlile de clasã pentru fiecare subiect și de a pãrãsi școala pentru a veni acasã zilnic. Aceste douã aspecte au fost esențiale în reinițializarea gândirii mele și în reînnoirea abilitãții mele de a mã concentra pe ceea ce aveam de fãcut. Acum, din pãcate, suntem lipsiți de acest lucru; și nu avem de ales decât sã lucrãm în același mediu toatã ziua. Dacã vã simțiți mai distrasi, dacã simțiți cã tentația de a evita munca este cu atât mai mare, cu siguranțã nu sunteți singuri – mulți dintre noi suntem la fel. Aici rugãciunea este atât de esențialã – și am dat un exemplu relativ minor. Importanța rugãciunii crește atunci când este vorba de dureri și pãcate mai grave. Prin natura sa, rugãciunea este un act de vigilențã, de reînnoire a pazei unuia împotriva tuturor ispitelor viitoare pe care le întâlnim. Totuși, așa cum am constatat prin experiențã, rugãciunea nu este ceva ce trebuie fãcut doar atunci când o considerãm oportunã, adicã atunci când simțim cã avem nevoie de ea. Când ar trebui emoțiile noastre sã fie indicatori de încredere atunci când vorbim cu Dumnezeu și când nu? Este mai bine sã nu presupunem cã putem prezice tentațiile viitoare sau sã ne determinãm ființa actualã, și de acolo sã decidem dacã rugãciunea este necesarã. Un gând foarte ușor de fãcut este „Nu am nevoie de rugãciune în acest moment, sunt mai bun decât am fost ieri” sau „Nu am nevoie de asta pentru cã mã simt mai mult în pace acum”. Deși este adevãrat cã rugãciunea, dacã este sincerã, oferã și ușurare emoționalã, încurajare și calm, nu trebuie sã mergem la ea doar atunci când simțim cã avem nevoie de ajutor. Puteți fi destul de mulțumiți și totuși în nevoie disperatã de ea.
Acesta este motivul pentru care cred cã acest obicei (ruga) este esențial. La fel cum pãcatul repetat face din ce în ce mai dificil sã fie evitat pe viitor, așa și rugãciunea constanta ușureazã intrarea în conversația cu Dumnezeu. Personal, aș avea mai mult conflict cu conștiința mea dacã aș neglija rugãciunea obișnuitã decât dacã aș fi decis sã nu mã rog pe baza emoțiilor mele. Acest lucru se datoreazã faptului cã un obicei este ca un fel de contract cu sinele și, astfel, produce vinovãție atunci când este încãlcat. Imagineazã-ți din nou un copil și tatãl sãu: dacã acesta din urmã îi citește povești fiului sãu în fiecare searã și o datã nu face asta pentru cã nu are chef, fiul nu ar simți vreo formã de neglijare? Desigur, s-ar putea argumenta cã acest fel de obicei implicã o obligație diferitã de cea pe care o face o persoanã cu sine, cum ar fi în cazul rugãciunii. Însã ideea mea nu este sã arãt de ce obligația pentru rugãciune este mai mare decât altele, ci doar cã obiceiul poate fi un instrument valid și util pentru a face lucruri bune. La baza sa, atunci când este folositã corect, rugãciunea este o metodã de înscriere a unui semn în conștiințã, o marcã de duratã, care va ajunge uneori în dezacord cu voința și, în acest fel, este mai probabil sã promoveze schimbarea în bine.
În încheiere, vã las cu meditația asupra celor douã puncte majore despre care am discutat. Primul este de a adopta o perspectivã diferitã asupra lumii în prezent: sã ne gândim la bunãtatea care poate ieși din suferințã, precum și la numeroasele greșeli cronice ce chinuie lumea – în afarã de ceea ce vezi în știri și în mass-media. Aș dori sã vã încurajez, de asemenea, sã vã rugați, dacã aceasta înseamnã sã începeți ceva ce nu ați fãcut niciodatã sau pur și simplu sã aprofundați o practicã consacratã. Dacã nu credeți cã rugãciunea are vreo valoare, va fi nevoie de mult mai mult decât câteva paragrafe pentru a vã convinge cã greșiți, iar eu nu sunt persoana cu care ar trebui sã dezbateți acest lucru. Dacã credeți cã rugãciunea are valoare, sau dacã sunteți îndoielnici, nu pot decât sã vã îndemn sã încercați cel puțin. Încercați sã formați un obicei. Nu vã faceți griji cã nu știți ce sã spuneți, pentru ce sã vã rugați, pentru cine sã va rugati … acestea vor veni. Duhul Sfânt este cel care hrãnește actul rugãciunii, nu cunoașterea sau înțelepciunea ta. Rugãciunea unui țãran nu este inferioarã rugãciunii unui savant. La urma urmei, Isus ne-a spus sã avem inimi de copii și minți de adulți, iar rugãciunea se bazeazã mult mai mult pe partea dintîi. Și prin ea, veți primi și confortul emoțional care poate nu se gãsește în altã parte. Dupã cum ne reamintește întotdeauna nemuritorul Sf. Augustin, fericirea se bazeazã nu pe circumstanțele noastre, ci pe viața noastrã interioarã.
„Vremuri rele, vremuri grele, asta e ce spun oamenii; dar hai sã trãim bine și vremurile vor fi bune. Noi suntem vremurile; așa cum suntem noi, așa sunt și vremurile.” (Sf. Augustin)
Victor-Andrei Lambert, elev clasa a XI-a, 16 ani
De La Salle College “Oaklands” Toronto