A trăi frumusețea care ni s-a oferit

Am fost unul dintre cei 15 episcopi ai eparhiilor catolice răsăritene din SUA, care am efectuat vizita ad limina apostolorum, „la pragul apostolilor” în februarie. Toți episcopii din Biserica Catolică sunt obligați să prezinte un raport și să călătorească la Roma la aproximativ fiecare cinci ani, pentru a celebra Euharistia la mormintele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pentru a vizita o serie de dicasterii sau departamente ale Curiei Romane și să fie primiți în audiență de Papa. Aceasta a fost a patra mea vizită ad limina și, de departe, cea mai profundă. Vizitând Roma, și Palatul Apostolic de mai multe ori, într-adevăr m-am simțit mai puțin distras de împrejurimi și mai concentrat pe ceea ce ar putea însemna vizita pentru mine și pentru Biserica mea. O durere de spate persistentă și incapacitantă însemna că nu puteam face plimbările pe care le poti face în mod normal când vizitezi Roma. De asemenea, această durere mi-a oferit puțin timp suplimentar pentru reflecție.

Am avut norocul, cred, să fi putut să-mi fac o parte din reflecții cu voce tare, ca răspuns la întrebările puse de mai mulți jurnaliști cunoscuți de mine. Spun că aceste interviuri au fost cu noroc, deoarece o parte din subiectele despre care am vorbit au devenit publice. Oamenii au reținut lucruri care le-au atras atenția dar pe care în ce mă privește le uitasem, pur și simplu. De exemplu, când am vorbit despre locul pe care îl au catolicii răsăriteni în polarizarea și controversele care se manifestă astăzi în Biserică și societate, am spus: „Vrem doar să trăim frumusețea care ni s-a oferit.” Mă gândeam, desigur, la liturghia și frumusețea ei, la tradițiile noastre în iconografie și muzică, toate acestea întrupând credința noastră și împiedicând-o să devină o abstracție fără viață.

„Frumusețea va salva lumea”, spunea Dorothy Day citându-l pe Dostoievski. Eu cred în acest lucru. Fie că este frumusețea unui peisaj natural uluitor sau cea a unei opere de artă umane, puterea frumuseții de a amuți mintea și de a face ca inima să fie deschisă măreției pure a existenței, este pentru mine o demonstrație a originii sale divine. Glasurile seminariștilor care cântă liturghia armenească la mormântul Sfântului Petru și a maicilor indiene cântând liturghia siro-malabareză la mormântul Apostolului Pavel, în contextul arhitecturii impunătoare și al artei maiestuoase a bazilicelor care adăpostesc aceste locuri sacre, vor rămâne amintiri de neuitat pentru mine. În același timp am realizat și faptul că frumusețea propriilor noastre liturghii parohiale nu este mai puțin capabilă să ne aducă față în față cu Iisus Hristos, ale cărui icoane ne amintesc că El este Unul-Care-Este, Frumusețea Originală, însăși fața lui Dumnezeu.

Cred că acest lucru este ceea ce noi, catolicii răsăriteni, suntem chemați să facem în spațiul și timpul din zilele noastre. Pur și simplu, prin faptul că suntem cine suntem, prin faptul că suntem credincioși liturghiei noastre și tradițiilor noastre spirituale și teologice, rămânem ca o aducere aminte permanentă pentru colegii noștri catolici latini că a noastră credință reprezintă mult mai mult decât crizele și controversele care ne ocupă mult prea mult atenția în aceste zile. Nu vreau să minimalizez problemele care există și eșecurile cu care trebuie să se confrunte Biserica, dar este esențial să ne amintim că există mai de mult în viața noastră decât aceste lucruri. Biserica, Mireasa lui Hristos, a cucerit inima Mirelui Divin și El dorește să-i spună Iubirea Sa. Liturghia este tocmai aceasta: Hristos și Biserica Sa își cântă iubirea unul față de celălalt.

Viața liturgică a Bisericilor Răsăritene este într-adevăr un lucru de o frumusețe rară și este privilegiul  nostru, sarcina noastră și bucuria noastră ca și catolici răsăriteni de a aduce acest lucru în inima Bisericii Catolice. În special acum, când criza și controversele încearcă să ne dezbine, noi, trăind pur și simplu frumusețea care ni s-a dat, mărturisim Iubirea care este chiar fundamentul a tot ceea ce există.