Ba, da, o putem face. Putem să ne rugăm oriunde! Oriunde am fi, Dumnezeu este cu noi. Ne aude. Ne vede. Ne iubește! Are grijă de noi! Și cine-i Părinte sau Mamă, și cine-i ființă de omenie, pricepe! Numai că noi suntem cei împământeniți! Noi nu-L auzim, nouă ne este în general indiferent! Inerția noastră atavică! Lenea noastră viscerală! Păcatul nostru strămoșesc! Dar Iisus ne spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat, dac-aude cineva glasul Meu, și deschide ușa”, eu voi locui cu el/ea etc. Orice ființă de bun simț de pe planeta aceasta știe adică primește realitatea faptului că Dumnezeul cel Viu este în preajma sa, este în ființa sa! Căci noi, fără Dumnezeu suntem neant, nimic, nihil,
rien, nisba, nothing! Un pumn de praf și de cenușă; asta suntem fără Dumnezeu! Și nu-i ăsta, la urma urmei, păcatul strămoșesc?! Cum om fi făcut, ce s-o fi întâmplat, că avem “mitologii”, da?! Ne-am îndepărtat (ontologic, ca și ființă) de Dumnezeu! Dar adevărul este, cum spunea Dostoievski, că pe lumea aceasta nu există atei, ființe fără Dumnezeu; există căpoși și mândri și idolatri; dacă îl renegi pe Dumnezeu, spunea autorul acesta colosal, te închini oricum la un idol de aur, de argint, de fier sau de argilă și lemn, iar în zilele noastre… la contul din bancă. Și adevărul ăsta și e: nu poți trăi fără să te închini la ceva, fără să crezi în ceva!
Iar acum să revenim la întrebarea concretă și la răspunsul concret dictat înainte de toate de bunul simț: noi mergem și ne rugăm în Biserică pentru că Biserica înseamnă adunare (engl. Assembly), înseamnă împreună și pentru că împreună suntem mai puternici și ne regăsim sensul propriei noastre existențe. Astfel, îl regăsim pe Dumnezeu, ne reîntâlnim cu El, Creatorul și destinul nostru al tuturor… Și împreună înseamnă să nu fim singuri în singurătățile noastre strămoșești, de când, nu știu cum, ne-am răzvrătit împotriva Domnului…și ne-am îndepărtat de El…
„La început”, se spune în Vechiul Testament, „Duhul, [Spiritul lui Dumnezeu] plutea pe ape” și pe abisuri și pe galaxii și universuri încă neformate; era totul o dezolare, un abis, dar Domnul a voit în dragostea sa infinită ca Universul să fie! Și uite că suntem și noi! Suntem aici, pe planeta aceasta, în Calea Lactee. Suntem aici! Trăim, respirăm. Avem planuri. Ne gândim la viitor. Creștem copii, îi educăm, ne bucurăm de ei. Eeei, zice moșul acuma, cum ar fi să fim fără ceilalți, fără celălalt/ă?! O dezolare! O tristețe! Cui ne-am mai lăuda?! Cui ne-am mai văita?! Cu cine ne-am împărtăși tot ce trăim?!
Este adevărat că relația cu Dumnezeu este înainte de toate una personală. Dumnezeu nu vorbește în general cu mulțimea, cu norodul, cel puțin de la ieșirea/fuga din Egipt (dar și acolo, și atunci, i-a vorbit lui Moise, lui Aron, etc.); Dumnezeu vorbește întotdeauna cu inima fiecăruia… Ok, dar imediat, nivelul superior în viața spirituală, din relația personală cu Dumnezeu, vine celălalt/cealaltă, comunitatea, nivelul universal. Căci altfel n-ar mai fi un Dumnezeu! Nu noi am fi după chipul și asemănarea Lui, ci El ar fi după redusele noastre imaginații și închipuiri… Ei bine, de aia merem la Băsărică! De aceea ne întâlnim cu Preotul duminica și cu toți frații și surorile noastre, de aceea rugăciunea comunitară, împreună, este mai puternică decât cea personală. Pentru că suntem una, una cu Dumnezeul nostru Creator!
Sfinții Părinți din primele secole creștine, de prin deșerturi, de prin munți, de prin văi și hăuri, la nivelul lor spiritual la care ar fi ajuns, nu se mai rugau pentru ei înșiși, ci pentru întreaga suflare!!! Erau una cu întreaga creație!!! Vorbeau cu leul, cu lupul, cu vrăbiuța din copac. De exemplu, Sfântul Serafim din Sarov (dar l-aș putea aminti aici și pe “clasicul” Francisc din Assisi cu secole dinainte) atunci când cineva îi bătea la ușa chiliei, în strădaniile sale, îi întâmpina cu urarea: ”Bine ai venit, bucuria mea!”
În concluzie: strămoșii noștri, cei cu credință adevărată, n-au fost proști când mergeau la biserică. Din contră, au știut că sunt una cu Dumnezeu, mai probabil decât noi, fiii și fiicele unui iluminism obosit!