De unde pornește credința?

Răspunsul familiei Moraru: „Credința pornește din biserica interioară a fiecărui om.”

 

Originar din Craiova, respectiv Alba Iulia, Ion și Mihaela Moraru s-au cunoscut în Alba Iulia. Ion este absolvent al Universității din Timișoara, Facultatea de Automatizări/Calculatoare (1993), în timp ce Mihaela este absolventă a Universității din Cluj, Facultatea de Științe Economice (1997). Au emigrat în Canada în 1996/1997, urmându-și fratele, Ducu Moraru (care a emigrat în 1993). Împreună au doi copii, pe John Michael (13) și Joseph Alexandru (18). Au ajutat împreună cu alți enoriași la crearea misiunii Bunavestire din Toronto (în anul 2001). Anul acesta familia Moraru sărbătorește 22 de ani de când sunt împreună pe tărâm Canadian.

Pr. Ionel Maier v-a recomandat ca pe o familie greco-catolică cât se poate de normală. Normalitatea dumneavoastră inspiră și este un exemplu de urmat. Ce părere aveți?

(râzând) Da, suntem cât se poate de normali, nu prea ieșim cu nimic în evidență.

Tot de la Pr. Ionel am aflat că tatăl dumneavoastră era ortodox, dar a trecut la greco-catolicism pe considerente intelectuale. Puteți să ne povestiți puțin despre această convertire?

Din punctul meu de vedere, ortodox sau (greco-)catolic, ambele sunt foarte aproape de aceeași credință (desigur, cu nuanțele și specificitățile de rigoare).

Eu fac parte dintr-o familie mixtă: tatăl meu era ortodox, iar mama greco-catolică. Soția mea face parte dintr-o familie în care tatăl era greco-catolic, iar mama devenise greco-catolica prin casatorie. Cand ne-am nascut (perioada comunistă) biserica greco-catolica era in illegalitate in Romania. Prin urmare am fost botezați ortodocși atât eu cât și soția mea.

Pentru tatăl meu participarea in biserica greco-catolica, nu a fost perceputa ca si o convertire ci mai degrabă o recunoaștere a bisericii așa cum ar trebui să fie ea – una catolică și apostolică (universala si unica), în urma istoriei zbuciumate pe care a avut-o în contextual comunist. Pe de altă parte, tatal meu a fost martor la fructele credintei in biserica greco-catolica din Alba Iulia, intial, si mai tarziu în biserica din Toronto, Canada si aceasta experienta a dus la maturizarea sentimentului de apartenenta la aceasta biserica.

Tatăl meu cunoștea istoria Bisericii Ortodoxe și Greco-catolice in cele mai mici detalii. Dorea foarte multa sa isi imbunatateasca continuu cunostiintele in acest sens. La un moment dat, la inceputul anilor 90, cautand anumite detalii referitoare la trecutul greco-catolic al unei biserici din Alba Iulia, a ajuns sa descopere mormântului episcopului Atanasie Anghel. Atanasie Anghel a fost primul episcop greco-catolic din Transilvania, cel care a infiintat biserica greco-catolica prin semnarea actului de Unire cu biserica Romei in 1698. El a murit in 1713 si a fost înmormântat la Alba Iulia in biserica mitropolitana. Ulterior mormintul lui a fost pierdut deoarece biserica mitropolitana fusese demolata cand a inceput constructia citadelei Alba Carolina in secolul 18. Tatal meu a reusit astfel sa descopere locul unde fusese mutat mormintul lui Atanasie Anghel, în apropierea bisericii Maieri de lângă gara din Alba Iulia.

Pentru mine Greco-catolicismul nu a fost o alegere ci o revelație.

Ion Moraru

Bun, și atunci cum ați devenit Greco-catolic?

La mine a fost datorită eforturilor Sorei Maria Ernesta (Mărioara Oancea), călugăriță Greco-catolică încă dinainte de 1947. Sora Ernesta (care ne este și o rudă mai îndepărtată) a desfășurat o activitate extraordinară de promovare a bisericii catolice și de a atrage tinerii la credința noastră.

Trebuie să știți că între anii ‘80-‘90, noi nu am avut o educație religioasă. Cu toate acestea datorita contactlelor cu Sora Ernesta, care vizita familia noastra in Alba Iulia, reușeam sa ne apropriem de cateva concepte esențiale ale creștinismului, in general, si ale confesiunii catolice in particular, exemplu iubirea de aproape, iertarea păcatelor si nevoia de rugaciune. Fac o paranteză, Sora Ernesta găsea in totdeuna ocazia sa transmita mesaje de tip misionar, cu toate ca traiam in epoca comunismului si ea era urmarita de securitate.

După 1990, am început să ne rugăm împreună, într-un grup de tineri, în apartamentul Sorei Ernesta din Alba Iulia – rozarul, adorație euharistică, și alte forme de rugăciune, prin cantece si meditatii adoptate de tineri din experientele castigate la întâlnirile din Taize (Franța).

Aceste intalniri au contribuit enorm la formarea noastră. Eu și soția mea ne-am cunoscut chiar în acest grup de prieteni. Din punctul acesta de vedere noi am avut o convertire. Puteam frecventa liturghiile in toate cele 3 biserici cu aceeași plăcere (catolică, greco-catolică și ortodoxă). Sora Ernesta ne-a deschis ochii! Cu toate acestea ne-a lăsat alegerea liberă de a ne apropria de biserica de care simțeam ca aparținem.

Pentru mine Greco-catolicismul nu a fost o alegere ci o revelație. Țin minte ca eram la începutul anilor 1990 si frecventam liturghia duminicala in Alba Iulia. Biserica greco-catolica nu avea o cladire la vremea respectiva, sfânta liturghie se celebra în sala teatrului de păpuși. In condițiile acelea precare, cu greutățile aferente de a găsi un loc in care sa te întâlnești cu Isus in sfânta euharistie, am realizat: aceasta este biserica lui Dumnezeu. Am simțit chemarea lui Isus in simplitatea locului si in bogăția mesajului. Pentru mine devenise evident ca El era viu in inimile tuturor celor care participau acolo alături de mine.

Ce înseamnă credința pentru dumneavoastră?

Prezența lui Dumnezeu în viața mea am simțit-o tot timpul, și în facultate, și în momentele de încercare și m-am bazat pe acest ajutor mereu. Credința pornește din biserica interioară din fiecare om – locul în care te întâlnești cu Dumnezeu. Pentru mine, dialogul interior e sâmburele credinței. În toate momentele importante și încercările vieții, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu am fi trecut de toate așa cum am reușit.

Cum se manifestă aceasta în viața de zi cu zi?

Îl simțim pe Dumnezeu atunci când avem greutăți că ne mângâie, e aproape de noi, ne înțelege. Am avut senzația că mereu am fost purtați de mână. Dumnezeu este mereu cu noi… în toate. Am reușit să ne aducem părinții în Canada, să-I simțim prezența. Vă dau un exemplu banal. Ambii părinți au reușit să facă o spovadă înainte de a pleca dintre noi. 

Mihaela: În cazul tatălui meu, Pr. Emil Jude a ajuns în spitalul în care era internat, fără să stie ca el este acolo, chiar înainte de a muri.

Ion: Tatăl meu a venit la Sfânta liturghie în Toronto într-o duminică din Noiembrie. S-a spovedit și s-a împărtășit cu această ocazie, iar a doua zi, luni dimineața, a murit liniștit acasă.

Pentru noi aceste semne sunt cât se poate de evidente că Dumnezeu are grijă de noi, și de familia noastră.

Ce înseamnă biserica pentru dumneavoastră?

În România post-comunistă, biserica greco-catolică era de o efervescență de necrezut la început. Oamenii erau uniți fiindcă erau denigrați de presă. Acest lucru ne ținea aproape. Sora Ernesta (și mulți alții de genul ei) au avut un rol fundamental de revitalizarea bisericii.

Aici, în Canada, când am încercat să înființăm biserica greco-catolică, au existat niște probleme organizatorice. Cu putine resurse am reușit să avem un preot, foarte dedicat micii noastre comunitati. Dacă era după planurile noastre nu cred că reușeam așa de bine, dar ajutorul lui Dumnezeu a venit exact in momentele cheie si intr-un mod neasteptat.

După perioada de început turbulentă, având liturghii duminicale in diverse locatii, la o biserică ucraineană, mai apoi la una slovacă, cu ajutorul lui Dumnezeu am gasit locul stabil in care functionam si in ziua de azi. Incet-incet comunitatea a crescut si mai multe familii ni s-au alaturat in principal datorita faptului ca au vazut fructele credintei in celebrarea duminicala si in participarea activa a enoriasilor la rugaciuni in timpul liturghiei. 

În ziua de azi, biserica noastră e formată din foarte mulți oameni în vârstă (dintre cei care au pus umărul la formarea bisericii) și foarte puțini tineri. Din păcate observăm o îndepărtare a tinerilor de biserică odată cu vârsta adolescenței. Iar fenomenul nu este doar la noi, ci este unul predominant în biserica catolică.

Cum vedeți comunitatea românească greco-catolică din Canada?

Aceasta este o problemă complexă. Comunitatea s-a format cu dificultăți. Sunt mulți oameni cu multă bunăvoință. În momentul în care toate au căpătat o formă, a intervenit o stagnare. Oamenii vin de bunăvoie, sunt binevoitori, și ne înțelegem foarte bine. Dar observ faptul că am rămas cam aceeași oameni, nu am reușit să ne dezvoltăm atât de mult, iar acest fapt ne face oarecum limitați.

În timp, au reușit să vină și alți oameni (predominant ortodocși), ceea ce e un lucru bun, însă nu foarte mulți, creșterea nu este exponențială.

Ce am putea să facem pe viitor? O angajare a tinerilor. Viitorul este în generația a doua și a treia. Un plan de angajare a acestora. Altfel, vom trăi tot mai dispersat.

Tinerii au nevoie de o revelație care să îi apropie de Dumnezeu.

Ion Moraru

Cum încercați să educați/inspirați propria familie, propriii copii în credința dvs., având în vedere lumea în care trăim?

Noi avem doi băieți. Nu știu ce am fi putut face mai mult noi ca părinți în privința credinței lor. Însă chiar și așa, credința lor este precaută… nu știu pe ce să se bazeze.

Și există o barieră (poate chiar mai multe). Prima barieră este a limbii. Deși înțeleg româna, ei nu sunt la fel de conectați ca și noi în timpul liturghiei, spre exemplu. De multe ori este o corvoadă pentru ei. Sincer, se simt mai ok în interiorul bisericii catolice unde se vorbește limba engleză.

O altă barieră este una culturală. Trăim într-o societate foarte concurențială și există o discrepanță între ce învață la școală și ce experimentează la biserică. Încercăm să le explicăm că nu totul poate fi explicat doar la nivel științific, că există mai multe forme de cunoaștere.

Mă doare, fiindcă sunt foarte activi, dar nu îi vedem la fel în viața creștină. Tinerii au nevoie de o revelație care să îi apropie de Dumnezeu. Mie nu trebuia să-mi spună părinții să mă duc la biserică. De multe ori mergeam eu din proprie inițiativă. Eu mă duceam și căutam. Am dorit să citesc Biblia singur, ca să mă conving.

Din păcate la ei există o reticență. Nu pot să explic ce gândesc ei. Încercăm să ne rugăm pentru ei ca să realizeze că nu e de ajuns să crezi în Dumnezeu, trebuie să aparții lui Dumnezeu.

Puteți să ne împărtășiți un eveniment care v-a solidificat credința?

Întâlnirile Taize din Franța – erau mari grupuri de rugăciune cu tineri din toată lumea.  Faptul că vedeam atâția tineri care se rugau împreună, împărtășeau lucruri, vorbeau despre Biblie împreună, ca și cum era cel mai firesc lucru posibil. A fost un „switch”. Am fost și la Medjugorje, și am experimentat același lucru – pe lângă rugăciune, fiind atâția, te face să te ridici.

Relația cu Sora Ernesta și aceste experiențe au contribuit la întărirea credinței mele.

Cum credeți că am putea promova credința noastră generațiilor care vin din urmă?

Liturghia noastră este foarte frumoasă pentru cei inițiați, pentru cei care cunosc. În schimb pentru tineri, chiar dacă este în engleză, ei nu se conectează, o percep drept arhaică. Nu înțeleg de ce trebuie să facem lucrul acesta.

Am observat că ei răspund mai bine la un preot care spune glume, care nu e foarte formal, ci colocvial.

De asemenea cred că este și responsabilitatea noastră de a încerca să vorbim, să comunicăm credința cu ei. Cel mai bun lucru e să se vorbească în familie. Spre exemplu, noi când venim de la liturghie povestim despre evanghelie.

Nu știm însă dacă este de ajuns. O jumate de zi din săptămână încercăm să acoperim, dar restul timpului tinerii sunt foarte expuși la cultura și gândirea de aici.

Pe de altă parte lipsa tinerilor din biserică îi afectează. Li se pare că nu este locul lor. Dacă ar fi mai mulți tineri, ar fi mai bine, s-ar îndemna unii pe alții.

Ați întâlnit o familie care a reușit să vă inspire în privința aceasta?

Mihaela: Verișoara mea (din Alba Iulia), care s-a convertit la greco-catolici. O văd pe ea că aplică la cei 3 copii ai ei o rutina zilnica pe care si noi am dori sa o putem aplica in cazul nostru. Copiii ei au cunoștințe de religie mai profunde, sunt mai implicați în viața creștină, în biserică.

Copiii de-acolo din România au o viața spirituală mai dezvoltată, s-au rugat mai mult în familie. Au reușit să creeze o rutină cu care aceștia sunt confortabili.

În final, care credeți că este rolul bisericii în acest peisaj?

Un educator a ceea ce este Dumnezeu. Rolul bisericii este să ne deschidă ochii la planul lui Dumnezeu. Să aibă la bază credința, dar mai ales planul lui Dumnezeu. Odată ajunși la această înțelegere, este ușor să practici credința noastră.

interviu realizat de Raul Botha