Îmi amintesc când cel mai important eveniment al săptămânii era mersul la biserică, duminica. Acesta era urmat de cel de-al doilea cel mai important eveniment al săptămânii, cina de duminică, care uneori avea loc la bunica sau la casa unei alte rude, dar de obicei era acasă. Păreau că cele două se potrivesc – biserica, respectiv cina specială – și rareori se întâmpla ca una dintre cele două să lipsească. De fapt, subiectul conversației la cină era aproape întotdeauna despre ce s-a întâmplat la biserică: știri sau bârfe, evenimente parohiale, controverse între oameni, ce a mai spus sau făcut părintele Ilie [Crihălmean] – vă dat seama. De la trezirea și îmbrăcarea cu hainele noastre scorțoase de duminică, până la puiul de somn de după-amiază, după o masă copioasă. Ritualurile de duminică se amestecau între ele, ca mirosul de tămâie și puiul de duminică, unul în altul, într-o aromă înțepătoare, născându-se acel amestec de Dumnezeu și familie pe care l-am numit Biserică. A, dulcile amintiri ale copilăriei!
Așteptam cu nerăbdare să mergem la biserică, fără vreun alt motiv decât să ne putem vedea bunicii și familia și chiar să ne așezăm și să ne jucăm cu verii noștri în podul corului, desigur, dacă reușeam să o facem în liniște. Niciodată nu mi s-a părut, copil fiind, că duminicile ar fi pentru orice altceva; cu siguranță nu pentru școală, sport sau muncă (deși până la urmă tata a trebuit să muncească și câteva duminici după ce a primit slujba la fabrica de oțelărie), sau chiar o zi de joacă obișnuită. Televiziunea nu făcea parte din program decât seara: „Walt Disney’s Wonderful World of Color”, Ed Sullivan, sau Sunday Night Movie (tr. Filmul de duminică seara). Singurul program pe care mi-l amintesc duminică după-amiază a fost o bijuterie locală numită ,,Polka Varieties” (tr. varietăți polka), care era transmisă din Cleveland. Duminicile erau menite să ne concentrăm atenția unul pe celălalt și nu pe un fragment strălucitor al vieții reprezentat de un ecran (atunci) alb-negru. Și Dumnezeu era întotdeauna în fundal, privind.
Parohia mea natală, parohia unde am fost botezat la 7 august 1955, St. George din Canton, Ohio, este acum parohia catedralei eparhiei noastre. Este extraordinar faptul că, 64 de ani mai târziu, mă aflu în parohia în care am primit toate celelalte sacramente, până la hirotonirea întru episcopat. Presupun că, de aceea, în acest articol mă arăt mai degrabă nostalgic decât să scriu pe o temă mai degrabă abstractă sau academică, cum ar fi parohia ca unitate de bază a vieții creștine.
Nu este fără motiv; deși se insistă mult și pe bună dreptate pe faptul că familia este unitatea de bază a societății. În contextul participării sale la viața sacramentală a Bisericii prin parohie, familia însăși poate deveni ceea ce numim „Biserica domestică” sau „Biserica familială”. În timp ce fiecare familie poate și ar trebui să aibă propria sa Biblie, icoanele ei, locurile și timpul pentru a fi adunați în rugăciune, în fapt, prin virtutea botezului membrilor familiei, Hristos poate să își aducă cu adevărat locuința în vatra noastră domestică. Participarea noastră la familia parohiei și a mesei oferite de Dumnezeu este ceea ce face ca familia noastră naturală să fie creștină. Pentru aceasta, trebuie să ne părăsim casele și să ne adunăm în domus ecclesiae, casa Bisericii: biserica noastră parohială.
Dar aceasta are o semnificație specială pentru noi ca români greco-catolici, nu doar datorită omogenității etnice, lingvistice, istorice și culturale care se află la baza vieții Bisericii noastre, chiar și aici, în America de Nord. A ne referi la parohiile noastre ca la „familii” nu înseamnă a folosi un slogan de marketing, ci a numi o realitate, care este una dintre cele mai mari comori ale noastre. Este descrierea acelui flux de viață și iubire de la Sfânta Masă a mesei euharistice până la masa noastră de familie. Din nou, asta ne face cine suntem, indiferent de originea etnică sau de circumstanțele nașterii, sau de alegerea personală care ne-a adus în parohia de care aparținem în primul rând. Parohia reprezintă locul în care ne cunoaștem cu toții și unde ne împărtășim în comuniunea Spiritului Sfânt care ne adună.
Prin urmare, apartenența noastră nu se încheie odată cu familia noastră de origine, ci ne deschide către apartenența la alte dimensiuni: la parohia noastră în primul rând, și de acolo la dieceza (eparhia) noastră, apoi la Biserica greco-catolica română, care este a noastră și apoi la Biserica Universală (sau „catolică”), din care facem parte, iar în final, lui Hristos Însuși.
Și pentru că Hristos aparține lumii pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult (Ioan 3:16) și pe care a răscumpărat-o prin propriul Său sânge, sângele pe care îl împărtășim în potirul oferit pentru împărtășirea noastră în liturghia parohiei noastre, noi, de asemenea, aparținem lumii.
Bine ați venit acasă!
Traducere Viorel Bădiceanu