„CUM AU REUȘIT SFÂNTUL PAPĂ IOAN PAUL AL II-LEA ȘI CEI 7 EPISCOPI MARTIRI GRECO-CATOLICI SĂ-MI SCHIMBE VIAȚA PENTRU TOTDEANUA… ”

Născut și crescut în Oradea, într-o familie de preot greco-catolic, botezat de Episcopul Iuliu Hirțea, Pr. Iuliu este un om senin, iubitor de natură, ciclism, jogging, umor și… bun simț. Deși educat la Roma, alumn al Colegiului Grec Sf. Atanasie din Roma (seminar), Pontificio Universita Gregoriana (filozofie și teologie), și Pontificiu Instituto Orientale (specializat în drept canonic răsăritean) Pr. Iuliu nu epatează, ci este o prezență simplă și revigorantă. Ține mult la prietenie și sinceritate, apreciază calitatea, nu cantitatea, și este promotorul ”regulii de aur” (comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se comporte ei cu tine). Cu ocazia vizitei Papei Francisc în România (21 mai – 2 iunie, 2019), Pr. Iuliu în calitate de vicar general al eparhiei împreună cu PS John Michael Botean vor conduce o delegație a credincioșilor din Statele Unite și Canada pentru celebrarea beatificării celor 7 Episcopi martiri greco-catolici.

Papa Francisc va vizita România în perioada 30 mai – 2 iunie, 2019. Ce înseamnă acest lucru pentru românii greco-catolici?
Este un motiv de mare bucurie. În 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România, a fost doar la București. Acum însă Papa vine și la Blaj, semn că ne prețuiește. Cam așa cred că s-au simțit și cei pe care Isus i-a onorat cu prezența lui în casa lor.

Eparhia noastră va participa cu o delegație în România: ce înseamnă acest eveniment pentru Biserica Greco-Catolică din America de Nord?
Delegația noastră va merge în România în semn de unitate, precum cei care au bătut cale lungă la Marea Unire din 1918: mergem și noi să ne arătăm sprijinul, pentru că ne pasă, pentru că ținem la apartenență și la cei dragi de acasă.

Credeți că ar putea să le schimbe calitatea vieții sau cel puțin percepția lor asupra propriei identități?
Absolut. Exact așa cum și eu mi-am reconfigurat credințele personale despre ce înseamnă să fii membru al unei tradiții, iar dacă cel care îți validează credința este chiar Sfântul Părinte, înseamnă că e ceva foarte deosebit. Pentru a ne găsi drumul în viață, cu toții avem nevoie de validarea exterioară. Gândiți-vă la părinți, frați, surori, educatori, formatori, profesori, grup de prieteni ș.a.m.d.: Ei sunt cei care ne dau de știre dacă e bine sau nu ce am învățat și ce am înțeles. Cu cât validarea vine de la cineva care are o poziție mai importantă (sau de la o persoană pe care noi o considerăm importantă, din diferite motive) cu atât capacitatea de schimbare a vieții crește exponențial. Ei bine, vizita Sfântului Părinte în România este un eveniment unic, foarte rar și cu cât este mai rar cu atât este mai bine primit și deci foarte așteptat.

În trecut ați mai avut ocazia să-l întâlniți pe Papa Ioan Paul al II-lea: cum a fost această experiență?
Eu am fost seminarist la Roma din 1990 până în 1998. În perioada aceasta l-am văzut pe Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea de câteva ori, iar pe urmă încă o dată la Jubileul din 2000. Prima oară a fost prin 1990, la o liturghie în Bazilica Sfântul Petru, unde l-am văzut de la o oarecare distanță. De-abia am așteptat să mă duc – vă dați seama, prima Liturghie cu Papa – ardeam de nerăbdare, considerându-mă extrem de onorat. Mai apoi știu că la un moment dat au venit Episcopii noștri la vizita ad limina, cred că prin anul 1993. Cu acea ocazie toți seminariștii din Roma ne-am dus să-l întâlnim pe Sfântul Părinte. Îmi amintesc că ne-a dat fiecăruia câte un rozar și a dat mâna cu fiecare în parte. Eu unul îmi amintesc că adesea adormeam cu rozarul acela în mână. Ulterior am mai avut ocazia să-l vizitez pe Sfântul Părinte, mereu împreună cu Episcopii noștri, și de fiecare dată primeam câte un rozar, însă acele rozarii nu mai erau parcă atât de importante ca cel primit prima oară.

Altă dată, cu ocazia octavei pentru unitatea creștinilor din anul 1994, făcând parte din corul Colegiului Grec din Roma, am mers la Bazilica Sf. Francisc din Assisi, unde am fost invitați să cântăm „Cuvine-se cu adevărat” în limba greacă. Cumva nu ne-am coordonat prea bine, iar după rugăciunile respective – care au ținut circa două ore – cu toții au plecat la masă, în timp ce noi, corul Colegiului Grec, ne-am trezit singuri într-o curte din spate, ca și puii fără cloșcă. Credeam că cineva se va ocupa și de noi însă am rămas stingheri vreo jumătate de oră. Cum-necum, a venit Sfântul Părinte însoțit doar de gărzile de corp și ne-a invitat să servim prânzul cu Sanctitatea Sa. Noi eram lihniți de foame de la post și drumul lung, așa că mare ne-a fost bucuria – deși gărzile de corp nu prea au fost de acord să luăm prânzul împreună, însă Sfântul Părinte a insistat iar gardienii nu au avut încotro. La masă l-am descoperit pe Papa Ioan Paul al II-lea ca om. Înainte, când l-am întâlnit cu ocazia diferitelor vizite făcute împreună cu alți seminariști, alături de Papa era câte un Episcop care ne cunoștea și care ne prezenta Papei, spunându-i, în cazul meu, cum că sunt din Oradea, că tatăl meu este preot, câți frați am, că sunt la Colegiul Grec etc., iar Papa îmi transmitea lucruri de care ulterior mi-am dat seama că sunt oarecum standard – salutări familiei, că se roagă pentru noi, uite un rozar, ia unul și pentru mama. La Assisi însă, la masă, când am fost fără formalități, acolo l-am văzut ca un om sincer care zicea chiar și glume, foarte deschis și mi s-a părut ceva extraordinar! Țin minte că am și uitat de foame, fiind absorbit de tot ceea ce zicea: nu ne-a făcut nici predică, nici teologie, nici nimic din ceea ce presupuneam eu că un Papă vorbește la masă. Din contră, au fost discuții foarte simple, care mi-au atins însă inima într-un mod deosebit. Nu rețin nimic special din acea convorbire. De altfel, cred că e vorba despre situația similară cu predica cuiva: nu ne amintim exact ce a spus predicatorul, însă ținem minte foarte bine cum ne-a făcut să ne simțim.

Ce părere aveți cu privire la identitatea greco-catolică?
Identitatea este ceea ce ești, ținând însă cont de ceea ce ar trebui să fii. Cumva se creează din mers, precum identitatea dată de apartenența propriei familii: crești în ea, te identifici cu ea. Avem o istorie foarte bogată în spatele nostru, iar dacă noi nu ne cunoaștem identitatea și mergem doar după simpla tradiție, nu prea avem cum să trăim la înălțimea chemării. Îmi amintesc în acest sens de povestea vulturului care credea că este găină.

Identitatea ține de credință, dar este important să tindă spre alinierea cu ceea ce ar trebui să fie. Este un fel de stil de viață propriu unui anumit grup de oameni sau chiar popor care își manifestă credințele într-un fel anume. Această credință se conturează în timp și devine o caracteristică comună, o amprentă unică, constituind un patrimoniu liturgic, teologic, spiritual și disciplinar, diferențiat de cultură și împrejurări istorice. Cu alte cuvinte, suntem parte integrantă din întreg: avem aceeași credință dar pe care o manifestăm în fel diferit.

Bun și atunci cum arată un greco-catolic din punct de vedere al identității?
E ca și cum am întreba cum ar trebui să arate un român? Eu țin minte când în anul 2000 am fost în pelerinaj la Roma, cu autocarul, cu ocazia Zilelor Mondiale ale Tineretului. Tranzitând Austria, ne-am oprit la un supermarket pentru a ne aproviziona, iar în momentul în care grupul de pelerini a intrat în magazin, cineva a anunțat rar și răspicat în difuzoare să mărească paza, iar lumea să fie cu luare aminte, fiindcă a sosit un autocar de români. Cu alte cuvinte: aveți grijă, au venit hoții. Probabil că alți români, înaintea noastră, vor fi furat prin zona respectivă, însă toți ne-am simțit prost, pentru că nici unul din tinerii pelerini nu se identifica cu acest calificativ: îi cunoșteam pe fiecare în parte, toți fiind implicați activ în viața comunității parohiale din care proveneau, nu mai zic că timp de doi ani de zile am făcut interviuri preliminare pentru toți pelerinii din Eparhia de Oradea care doreau să participe la Zilele Mondiale ale Tineretului 2000. Așadar, cum arată un român? Alții ne vedeau ca hoți, dar oare era adevărat? Eu aș fi vrut să le dau de știre tuturor că suntem creștini, că suntem pelerini, că suntem cinstiți și că vrem să plătim orice am dori să cumpărăm. Îmi amintesc însă că le-am spus tinerilor să se comporte ca adevărați creștini, iar austriecii își vor da seama că există și români cinstiți. Sper că din acel moment, din cauza noastră, măcar unul să-și fi schimbat opinia față de români.

Din punct de vedere al identității greco-catolice, sunt de părere că ar trebui să ne orientăm mult mai mult spre cele cerești, mai puțin spre cele pământești. Nu spun că nu ar mai trebui să ne intereseze lăcașurile de cult ci, acordându-le atenție atât cât este necesar și nimic mai mult, să ne streseze gândul referitor la fericirea veșnică, la a fi parte dintr-o comunitate care nu-și abandonează credința, care impune respect nu prin a avea ci prin a fi.

Îmi amintesc că, pe vremea comunismului, trebuind să cinstim ziua Domnului, neavând o biserică greco-catolică pe care să o frecventăm și când nu puteam merge la una romano-catolică, participam împreună cu frații, surorile și câțiva prieteni apropiați, la Liturghiile pe care tatăl meu le celebra pe ascuns la o măsuță-altăraș din dormitor. În urma fiecărui eveniment de acest gen aproape de fiecare dată urma o agapă frățească: fiecare aducea câte ceva din puținul pe care-l avea, astfel încât ne bucuram sincer de propria prezență, împărtășindu-ne astfel și cu Dumnezeu și cu aproapele.

După aproape treizeci de ani de la căderea regimului comunist însă, am observat tot în mai multe locuri că slujbele încep cu puțină lume în bănci, însă la sfârșit biserica e plină. Foarte probabil că unii au motive întemeiate însă cei mai mulți acționează de obicei în acest fel. Mă întreb dacă fac la fel și atunci când merg la cinematograf. Cred că nu se cunoaște cu adevărat despre ce este vorba și de aceea lumea vine mai degrabă la socializare decât la rugăciune. Tocmai aici este misiunea și șansa noastră: să explicăm neobosiți, iarăși și din nou, însă fără a fi sâcâitori, mai ales inspirând prin exemplul propriei vieți. Nu vrem să vorbim „despre” Dumnezeu ci „cu, în și pentru” Dumnezeu. Ca să auzi cu vocea gurii e nevoie de urechi și eventual de ochi pentru a citi limbajul gestual, însă pentru a asculta vocea inimii e nevoie de „urechea” inimii. Îmi vine în minte exemplul îndrăgostiților care dialoghează mereu: când unul vorbește, celălalt ascultă, iar dacă e să nu mai spună nimic, pur și simplu se bucură și savurează împărtășirea propriei prezențe. Ce frumos ar fi dacă ne-am comporta și noi la fel, în relația noastră intimă cu Dumnezeu, relație pe care mai apoi să o extindem în întreaga noastră viață.

Cum ar trebui să se manifeste un greco-catolic conectat la secolul 21?
Aparent nu ar trebui să fie o mare distincție dintre un om oarecare și un greco-catolic. Cred însă că fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: dacă aș conștientiza că oamenii din jurul meu știu că sunt creștin, cum m-aș comporta? Ce, cum și cât aș face?

Ce credeți că lumea înțelege eronat despre propria credință?
Cred că per ansamblu toate Sacramentele. De exemplu, spovedania: câți merg la spovadă și cât de des? Lumea s-a cam dezvățat de așa ceva: nu e deloc atrăgător să mergi la preot ca să-i spui ce prostii ai mai făcut. În plus, prinși cu zdroaba zilnică, mulți trag din greu ca să-și plătească facturile și să-și întrețină familia, unii având chiar două slujbe. Mai adaugi timpul pentru navetă și uite-așa ai de-a face cu oameni prinși de vârtejul verbului „a avea” dar care nu mai au timp să simtă nimic pentru ceea este cu adevărat esențial. Ce nu realizează este că ei trăiesc pe o comoară, pe un munte de aur neexploatat, și se hrănesc cu firimituri.

Care ar fi comoara greco-catolică?
Patrimoniul pe care noi îl avem, credința înaintemergătorilor noștri, dintre care unii și-au dat chiar viața în acest sens, așa cum bine a zis Cardinalul Iuliu Hossu: Credința noastră este viața noastră. Este ca și cum am avea un muzeu cu obiecte valoroase și unice în lume, însă am uitat povestea fiecărui element din acest muzeu. Cred că tocmai din cauza ignoranței, atunci când se termină Liturghia, toată lumea se grăbește să elibereze biserica; mult mai greu pleacă însă de la agapa frățească de după Liturghie.

Poate au și ei poveștile lor pe care de-abia așteaptă să și le ”share”-uiască.
Asta e foarte bine: cred că același lucru vrea și Dumnezeu, să „share”-uiască cu noi. Ce frumos ar fi dacă noi ne-am focaliza atenția socializând înainte de toate „cu” Dumnezeu, în rugăciune, urmând ca agapa frățească să fie o extensie, cu același Dumnezeu, El fiind motivul întâlnirii.

În perioada vizitei Sale, Papa Francisc va beatifica pe cei 7 Episcopi Greco-Catolici care au murit în faimă de martiri. Dumneavoastră ați fost liderul responsabil pentru cauza de beatificare în România. Ce ne puteți împărtăși din această experiență?

Cauza de beatificare a durat două decenii. Faza eparhială, din 1999 – 2009, o perioadă de adunare a probelor și pregătire a dosarului, respectiv faza de la Roma, din 2009 – 2019 în care s-a evaluat cauza.

Faza eparhială s-a întins pe 10 ani, neașteptat de mult. Am avut mai multe tentative de executare a proiectului însă toate au eșuat din cauza necunoașterii unor proceduri speciale cerute de Congregația pentru Cauzele Sfinților.

După aproape un deceniu de muncă am ajuns la un moment dat în care totul părea în zadar; eram dezamăgiți de eșec și de noi înșine. Atunci am fost inspirați să ne rugăm celor 7. ”Dacă într-adevăr sunt acolo sus, avem nevoie de mijlocirea voastră pentru finalizarea cauzei”.

Din acel moment, parcă totul a început să meargă altfel, iar în decurs de două luni am reușit să finalizăm ceea ce nu am reușit timp de zece ani. Atunci mi-am dat seama că ei sunt sfinți cu adevărat. Chiar dacă nu au titlu de ”sfinți” ci doar ”fericiți” impactul lor de mijlocire este neschimbat! Prin credința lor neclintită ei sunt un exemplu ieșit din comun.

Pe lângă acest eveniment miraculos, secretul succesului a stat în 2 lucruri importante: cunoașterea și munca susținută în echipă.

Echipa care a încheiat proiectul în România era compusă din mine – judecător delegat, Pr. Cristian Arinel Sabău – postulator, Pr. Mihai Todea vice-postulator, Lucia Pantea – notar, Iosif Furtună – promotorul dreptății, o comisie istorică și mulți traducători voluntari care au contribuit din plin la succesul acestei cauze. La Roma, postulatorul cauzei a fost Pr. Vasile Man. Cu ocazia asta țin să le mulțumesc tuturor în mod special: fără ei nu am fi reușit.

Din această experiență am învățat cel puțin trei lucruri: am învățat să prețuiesc echipa și munca în echipă; am realizat că indiferent de numărul de eșecuri abandonul nu este o soluție și să mă bazez pe reguli nu după ureche (mai ales când vine vorba de lucruri oficiale).

Interviu realizat de Raul Botha