Tema ”război şi pace” defineşte şi mediul clinic acut şi anume spitalul contemporan, care devine pe zi ce trece tot mai dezvoltat şi agresiv în tehnologie şi mai angrenat în lupta cu inevitabilul, moartea dureroasă, aducătoare de pace eternă. Standardele de îngrijire a bolnavului în dorinţa de a găsi vindecare şi alinare suferinţelor pe care noi toţi, le vom trăi direct, „pe propria piele”, nu sunt decât o parte din capitolul final din viaţă. Numărat de unii în minute sau ore, iar de alţii mai norocoşi în săptămâni, luni sau ani, dacă avem şansa să trăim o viaţă plină, existenţa umană este bine descrisă prin rugăciunea lui Moise în Psalmul 89: „anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere; că trece viaţa noastră şi ne vom duce…”[1].
Această specializare a medicinei moderne este şi motivul principal pentru care poporul lui Dumnezeu se simte limitat şi adesea sechestrat în mediul spitalului atunci când o boală incurabilă este descoperită. Procesul de diagnosticare a bolii are la bază experiența și implicarea medicilor în crearea unui plan de a găsi o metodă rapidă de recuperare completă a bolnavului, dar în cazuri adverse măcar un plan care va prelungi viaţa cât de mult posibil. La acest nivel se duce o altă bătălie care adeseori rămâne neglijată în marea majoritate a cazurilor în rândul cadrelor medicale. Această bătălie este pe tărâmul moralităţii şi eticii creştine. Biserica se implică fiind pregătită să suporte bolnavul la două nivele diferite din viaţă. Pe de o parte, informat de credinţă, să poată să ţină piept atât tuturor presiunilor din afară precum şi celor emoţionale cauzate de suferinţa sa internă. Pe de altă parte, este o „voce profetică” care reaminteşte medicinei moderne că, deși nu contează la ce nivel de dezvoltare va ajunge, întotdeauna va avea de luat în considerare planul şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Când bolnavul este vlăguit de suferinţă, Biserica prin reprezentanţii săi are datoria să sprijine, să fie un avocat pentru binele existenţial al bolnavului şi să ofere vigoarea spirituală necesară în lupta pentru sănătate.
Adevărul este că această bătălie morală este găsită într-o formă sau alta în fiecare bolnav, indiferent de vârsta sa, sex sau etnia sa. Cine are rolul principal de a răspunde la această devastatoare luptă şi de a o alina sau a o direcţiona în aşa măsură încât va avea rezultate pozitive în numele bunului comun împărtăşit de bolnav cu îngrijitorii medicali? Aceste rânduri introduc în revista Unirea o temă importantă societăţii noastre atât din România cât şi de aici din State Unite, noţiunea de „wellness” de a „fi sănătoşi cu vigoare”, iar Eparhia noastră se găseşte în avangarda acestei mişcări prin preoţii educaţi profesional ca şi operatori spirituali clinici sau mai bine cunoscuţi sub termenul de capelani. Activitatea pastorală de îngrijire a bolnavului din mediul clinic dusă pe teritoriul diecezei noastre de zeci de preoţi români greco-catolici de mai multe decade, doreşte să arate că un rol principal le revine preoţilor în general şi în special preotului de spital. Nu numai un duhovnic, el poate fi un cadru medical, profesie încă nedezvoltată suficient pe scena medicală actuală din România. Clericul, în general, este predispus ca şi părinte spiritual să vină în ajutorul suferindului şi muribundului prin virtutea chemării de a fi imaginea lui Cristos şi de a alina suferinţa precum exemplul biblic al „bunului samaritean”[2]. Preotul de spital poate merge şi mai departe în pastoraţia bolnavului prin a aduce speranţă acolo unde nu este lumină, un aliat împotriva suferinţei şi de asemenea de a aduce pace acolo unde omul este pe o mare învolburată. În cazul în care preotul este antrenat în mediul clinic şi se foloseşte de limbajul medical, devine şi mai bine pregătit să răspundă în beneficiul bolnavului şi să-i aline suferinţele prin a găsi împreună ancora credinţei şi a interpreta prezenţa şi planul divin în mijlocul oricărui calvar creat de suferinţă.
Mai mult, preotul capelan de spital are menirea de a identifica şi a scoate în evidenţă cum viaţa spirituală şi practica religioasă a bolnavului este un semn vital, precum nivelul oxigenului sau presiunea arterială. Acest mod de recunoaştere a valorii spirituale este benefic tuturor celor din Sănătate pentru că se adresează bolnavului la toate nivelele existenţei sale: trup, intelect şi suflet. Din alt punct de vedere – vigoarea spirituală ajută când trupul sau mintea au o maladie incurabilă, căci sufletul poate fi alinat şi vindecat chiar, prin prezenţa graţiei Divine. O astfel de realizare poate să aducă o tărie spirituală în favoarea celui aflat în suferință, acesta reușind să fie „vindecat” chiar dacă suferă de o boală incurabilă.
De asemenea, din moment ce adresăm rolul preotului în medicina modernă, vom vorbi şi despre cazuri colective, nu doar individuale. Implicarea preotului este bineînţeles o necesitate adusă şi de numărul mare de bolnavi care caută alinare suferinţelor zilnice, număraţi acum în miliarde pe suprafaţa Terrei. Mai mult, medicina modernă, în goana după tehnologie curativă, continuă să avanseze rapid, creând involuntar o altă formă de suferinţă localizată la nivel existenţial – sacrificarea demnității umane pe altarul progresului medical. Poporul lui Dumnezeu devine adeseori doar o statistică, un număr, atunci când un sistem medical dintr-o ţară se numără în milioane, iar realitatea şi suferinţele individuale se pierd complet în goana după vindecare. Tendinţa este ca pacientul să devină însuși diagnosticul primit, iar când vindecarea acestuia devine dificilă sau imposibilă, omul este extras din mediul familiar şi începe un exod medical care poate să-l ducă în alte orașe mai mari sau alte țări care beneficiază de specialişti şi clinici mai avansate în arta vindecării. Astfel, demnitatea umană şi solidaritatea comunitară sunt adeseori sacrificate şi se şterg din memoria colectivului medical, care intuitiv înţeleg că nu pot fi martori la atâta suferinţă zi după zi, respectiv caz după caz şi astfel dezvoltă în timp o anumită rezistenţă către cazurile avansate de suferinţă.
În tradiţia creştină şi în special în Biserica Catolică, vedem cum preotul prin chemarea sa este predispus a fi „păzitorul fratelui său”[3] pentru oricine şi oriunde pe Pământ ar fi să fie, în special pentru fratele sau sora găsiţi în suferinţă. Un preot pregătit în mediul clinic ca şi capelan poate deveni un cadru în sistemul Sănătății, capabil de a răspunde acestor greutăţi precum şi de a fi o resursă şi un suport nu doar bolnavilor, dar şi celor care lucrează în medicină prin diminuarea stresului moral, psihic şi spiritual. Preotul care în hirotonirea sa împărtăşeşte în cele trei oficii ale Domnului Isus: de preot, de profet şi de rege, aduce o adâncă înţelepciune tuturor celor angrenaţi în sistemul sanitar şi astfel reușește să întărească echipa medicală precum şi bolnavul împreună cu familia sa. Eparhia noastră se bucură de mai mulţi preoţi astfel pregătiţi. Părintele Radu Ṭiţonea de la parohia din New York este specializat in bioetica medicală. Părintele Alin Dogaru de la parohia din East Chicago a obţinut doctoratul în spiritualitatea traumei. Eu însumi, care activez într-o misiune de la nord de Los Angeles, mă aflu printre primele generații de capelani americani cu specializare in spiritualitatea medicinei paliative. Pe lângă cei menţionaţi aici, Eparhia noastră deţine mulţi astfel de preoţi dedicaţi şi pregătiţi ca şi operatori spirituali care adaugă vigoare spirituală sănătăţii din Statele Unite, Canada şi suportă această mişcare în forma ei incipientă şi în România.
Părintele Călin Tămîian BCC este Manager al Departamentului de Spiritualitate Clinică din Spitalul St. John în Oxnard, California
[1] Ps.89: 10-11.
[2] Luca 10, 30-37.
[3] Gen. 4: 9.