Constantin Hadarag s-a născut în 1971 la Vaslui, într-o familie de 15 copii. A terminat Liceul de Filolofie-Istorie la Iați, Filozofia la Milano (Italia), iar Teologia si specializarea in Teologie Mistica la Roma, la Pontificia Universitas Gregoriana iar apoi a lucrat circa 10 ani la propria-i firma de construcții la Roma. Vocația preoției i-a revenit doar in 2009, după o criză existențială care a durat circa 3 ani de zile. La momentul interviului, diaconul Constantin se afla sub oblăduirea Preasfintitului John Michael Botean slujind la Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Detroit, Michigan.
Dacă poți să-mi vorbești puțin despre biografia ta și cum ai ajuns aici în Statele Unite?
Prin 2002 doi colegi de-ai mei au venit în America. Eu nu am îndrăznit, mi-am spus că nu sunt demn ca să fiu preot, nu aveam experiență, nu eram pregătit. Am terminat studiile de licență în 2007, după aceea în momentul în care m-am convertit (perioada 2006-2009) mi-am zis să-l întreb pe PS John Michael dacă cumva are nevoie de un viitor preot și dacă mă primește. Dar eram sigur că va spune nu. Am scris la episcopie, iar Pr. Ovidiu mi-a răspuns în mod straniu a doua zi – Da, avem nevoie! Eu normal trebuia să fiu hirotonit prin Paris sau prin Burxelles.
Și astfel am început procesul acesta – care a fost lung. Am stat trei ani la mănăstire în Italia– am și lucrat, am avut și activitate liturgică și am ajuns în 2013 în Statele Unite. Am mai stat vreo 6 luni la mănăstire pentru a fi verificat bine și m-am întors după aceea la Roma și în sfârșit când timpul mi s-a împlinit am ajuns aici.
Eu nu am vrut să vin în America.
Preoția este o vocație. Au existat semne în copilărie a acestei vocații?
Nu au fost semne deosebite. Convertirea mea a fost ca a lui Nicolae Steinhardt, încet-încet, povestită. Mie îmi trebuie timp ca să fac lucrurile bine. Eu de pe la 4-5 ani mergeam la biserică cu bunica – așa s-a născut vocația, progresiv. Am dat pe urmă de două ori la seminarul de la Neamț; nu m-au admis pentru că nu aveam să dau mașină, nu aveam să plătesc, eram sărac. Și uite așa în 1991, datorită Monsegnorului Hossu am fost trimis la studii în Italia. Am stat vreo 4-5 ani la Milano, în 1994 am venit în America 6 luni, m-am întors și m-am transferat la Roma pentru teologie. Studiind, eram convins că aveam vocație, dar m-am speriat în 2001, pentru că mi-am dat seama că preoția este o responsabilitate enormă, fiindcă ai de-a face cu oamenii. Trebuie să știi să transmiți bucurie – creștinismul dacă nu e bucurie, nu e creștinism.
În perioada 2006-2009 am avut acele momente de convertire puternică – dar totul s-a întamplat progresiv. Am avut idei, intuiții, străluciri, dar ca să mă îndrăgostesc de Hristos, de biserică, de viața însăși mi-a trebuit mult timp.
Lucrul acesta este valabil și pentru cei care nu urmează calea preoției – pentru laici?
O, da. Întrebarea frecventă care mi se pune este: Ești pregătit să devi preot? Domnule, nu sunt pregătit, dar cine poate să fie pregătit ca să-l urmeze ca discipol în veșminetele preoțești pe Hristos? Nimeni nu e la înălțime. N-ai cum să fii la înălțime. Dacă nu renunți la toate gândurile tale ca și diacon când ești în fața altarului te simți un vierme. Nu te mai simți un vierme decât în momentul în care zici: Eh, Dumnezeu știe ceea ce face. M-am lepădat de ființa veche, m-am lepădat de mine și sunt în fața lui. Ok, sunt un păcătos, dar sunt în fața lui și încerc să-l slujesc pe El.
După părerea mea personală, în afara unor cazuri excepționale, toate metanoile, toate convertirile autentice sunt progresive. Sunt puține cazuri în istorie. Vezi exemplul Sf. apostol Pavel. S-a dat cu capul de pământ, a căzut de pe cal, iar Hristos a năvălit efectiv în viața lui în mod direct. La mine nu a fost cazul acesta. Eu sunt o ființă limitată, omenească, și mi-a trebuit tot timpul ca s mă hotărăsc. Apoi mi-am zis în 2009 – dacă nu mă hotărăsc acum, atunci când, la 90 de ani?
E valabil pentru oricine, pentru că noi creștem cu timpul – în timp, în spațiu, făcând experiențe de viață, între oameni, lucrând. Eu am lucrat mai mult de 10 ani în Vatican, în construcții, și am avut peste 15 muncitori angajați ai mei, și lucram cot la cot cu ei. Faptul că aveam semnul vocației în mine se manifesta prin faptul că noi și la prânz și în pauze discutam doar literatură, filozofie și teologie. Și am avut muncitori 30-40 de ani mai bătrâni decât mine. Și era interesant să discuți despre viață, despre moarte, despre sensul vieții în general. Totul e progresiv – înveți din orice: citind, muncind, trăind, întâlnind.
Pe mine m-a ajutat mult povestioara legată de Moise. Când Dumnezeu l-a ales să-i conducă poporul, Moise i-a spus ”Doamne, nu pot fiindcă sunt bâlbâit”. Și totuși Dumnezeu l-a ales. I l-a dat pe Aron ca să-l ajute, fiindcă era orator și avea și alte calități pe care Moise nu le avea. Așa mă simt și eu. Pot să-i spun lui Dumnezeu că sunt bâlbâit, dar trebuie să ai curaj ca să iei decizia să fii preot.
Eu sunt un tip sensibil – dacă ești trist sau vesel, eu o preiau, o simt pe piele direct. L-am întrebat o dată pe părintele meu spiritual. ”Părinte Maxim, eu deja am gândurile mele, necazurile mele, umbrele mele, greutățile mele, psihologia mea personală, dacă mă fac popă și mai vin ăștia la confesiuni, mă înmormântează.”
Și știi ce mi-a zis? ”Constantin, nu ești tu, ci harul Domnului celui viu. Nu e vorba de tine. E vorba de harul pe care tu îl accepți și căruia îi faci loc în propria ta viață și care te ghidează, care te duce.” Și la gândul acesta am meditat luni și ani de zile. E Domnul care te susține prin harul său. Numai așa poți merge înainte.
Te speli de toate și reușești să rămâi tu însuți prin rugăciune.
Ce înseamnă rugăciunea pentru tine și ce poate însemna aceasta pentru creștinul de rând?
Dacă ar trebui să vorbesc ca un teolog ar trebui să spun imediat un singur lucru. Rugăciunea adevărată este atunci când Spiritul Sfânt se roagă în tine. Dar nu vreau să par căpos. Există o linie roșie continuă pe care dacă o ai, reziști în fața tuturor vicisitudinilor și a problemelor și a tuturor aspectelor vieții – iar asta este un raport personal cu Dumnezeu. Spiritul Sfânt este cel care ți-o inspiră – nu știu cum, coboară peste tine pur și simplu. Dar există și celălalt aspect când tu simți din punct de vedere omenesc că sufletul îți este uscat. În limbaj monahal aceasta se numește accedia – simți că totul e steril, totul e nonsens. Aici intervine efortul omului. Când vezi că viața nu funcționează, chiar dacă ai chef, chiar dacă n-ai chef, constanța rugăciunii e cheia.
Rugăciunea esențială, pentru că e un raport personal cu Dumnezeu, e goliciunea ta, nimicnicia ta, pământenirea ta, tot ceea ce tu ești și reprezinți, ce știi (și ce nu știi) despre tine e contactul direct cu Dumnezeu – o linie de telefon, cum ar spune Jean Paul Sartre. El ironizează pe chestia asta: poți să-i dai un telefon lui Dumnezeu? Da poți, prin rugăciune. Și mai sunt și momente în care tu datorită bucuriei însăși a vieții, tu cazi în genunchi și îi mulțumești Domnului. Meister Eckhart spune de fapt că rugăciunile primite de Dumnezeu sunt rugăciunile de laudă și de mulțumire. Lui Dumnezeu nu prea îi plac rugăciunile cum zice un cântec italian, Doamne, fami fare del business, ajută-mă să intru în afaceri, să câștig la bursă. (râzând) Aia nu e rugăciune. Pentru Meister Eckhart astea sunt blesteme la adresa lui Dumnezeu, pentru că tu practic ai încerca să-l manipulezi pe creatorul universului întreg – a ordinii, a vieții, a existenței. Dar uneori, și noi în liturghie avem lucrul acesta, ne rugăm pentru bunăstarea orașelor, satelor, a conducătorilor noștri, pentru că suntem umani, din cauza aia.
În mod normal rugăciunea ar trebui să fie o spontaneitate a inimii, a duhului. Și noi avem marea tradiție isihastă, în care repeți la infinit rugăciunea Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie păcătosul, robului tău. Și o repeți atât de mult încât și când tu dormi, inima ta personală continuă să se roage. Eu nu am ajuns la nivelul acela, dar de multe ori în timp ce dorm, visez că mă rog, se transpune și pe plan inconștient. Este singura certitudine și în același timp non-certitudine. Nu e rațională, dar pentru mine personal e singura chestie valabilă pe care o am în viață. Și mai ales că Dumnezeu ascultă mai mult rugăciunea păcătosului decât a sfântului său. Pentru că pe sfânt îl știe. (râde) Dar pe păcătos, când acela se întoarce, și își dă seama că a greșit…aici e toată chestiunea. Din păcate nu putem cum zice Meister Eckhart să ne rugăm tot timpul, lăudându-l și mulțumindu-i Domnului. Ne rugăm să ne mai și ierte.
Dar Dumnezeu, după cum zic tot timpul, știe ce face cu noi. Și dacă te rogi e practic cum aș intra în birou la tine. Rugăciunea e un face to face, e invocarea prezenței lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este tot timpul prezent. Chestiunea este că noi nu știm lucrul acesta. Dumnezeu le știe. Acum vedem, cum zice Sf. Apostol Pavel, ca prin ceață, tocmai de aia prima virtute este iubirea, nu speranța sau credința. Eu trebuie să fiu personal convins în bunătatea creației și în infinita înțelepciune a lui Dumnezeu.
Cum pot oamenii de rând să se conecteze la realitatea aceasta superioară?
În primul rând eu sunt un om de rând. Fiecare are punctele sale sensibile, fiecare face parte din planul lui Dumnezeu, croit încă de la facerea lumii. Eu cred că bunul simț și umilința sunt lucrurile principale. Dacă tu îți dai seama că ești limitat, ești creatură nu ești creator… după aceea tu te conectezi prin rugăciune, dar trebuie să ai bun simț și umilință.
Tu știi care e drama lui Iov? Cazul lui e cel mai grozav. Iov are un singur defect. Se pune pe același plan cu Dumnezeu. Nu se recunoaște creatură, ființă creată. Și el practic vrea să contribuie la creație ca și un Dumnezeu. Că dacă s-ar fi cunoscut și înainte creatură, limitat, cu puțini ani de trăit, etc.. De ce Iov după aceea își pune degetul pe gură în semn de tăcere profundă și zice: orb am fost, dar acum ochii mei văd! După ce s-a certat cu Dumnezeu, după ce se ia de guler cu Dumnezeu, cu creatorul său. De aceea, fiindcă noi vrem să facem și să dregem după cum vrem noi. În schimb care e scopul? Scopul e să înțelegem care e voința lui Dumnezeu în viața noastră și să fim fericiți în funcție de ce auzim, de ce ascultăm. Cum începe marea profeție din Vechiul Testament, Shemai Israel, ascultă Israel. Așa începe. Când Dumnezeu se adresează lui Israel, tot timpul începe așa: ascultă! Și Ignațiu de Loyola, una din afirmațiile lui principale este să caut, să ascult și să găsesc voința lui Dumnezeu în viața mea.
Și cum poate un om de rând, care trăiește într-o societate ultra modernă să reușească să ajungă la nivelul acela de ascultare, mai ales fiindcă sunt oameni care nici nu conștientizează existența divinului?
Nu există formule magice. Nu există secrete, cifrarii. Părerea mea este că Dumnezeu știe ce face cu oricare dintre noi și când te cheamă, te cheamă. Există și contribuția omului, a mea personală – că dacă nu vreau și nu vreau, asta e, refuz harul divin. Dar Dumnezeu ne dă tot timpul încă o șansă și încă o șansă și încă una. Un lucru știu sigur: omul umil, omul cu bun simț, omul simplu, omul care gândește ca un țăran oricâte universități și diplome ar avea el, acela are toate șansele să se trezească încă de pe acum. De acest lucru sunt convins. Iar trezirea înseamnă bucurie. Enorma, infinita valoare a vieții – bucuria enormă de a trăi. Iar Hristos cam pe asta accelerează tot timpul – trebuie să fii fericit. Creștinul nu poate să fie un om cum zicea Steinhardt, morocănos, încruntat, un om cu dracii în el… Creștinul trebuie să fie senin. Nu știu cum poate fiecare, numai Dumnezeu știe, fiindcă Dumnezeu ne cheamă pe toți și ne dă șansă la toți.
Cardinalul Rustinger a scris niște cărți foarte iluminante și vorbește despre pasajul din Sf. Apostol Pavel cu vasele alese și cele nealese, alea spurcate și alea curate. Steinhardt însuși a avut o problemă de genul acesta. Dumnezeu ne dă tot timpul o șansă – pe graiul nostru, pe înțelesul nostru. Fiecare are codul lui, înscris în propria lui existență. Dacă îl ascultă, și aici e secretul tot, normal trebuie să îți găsești, oricât de ocupat ai fi în viață, oricât de multe slujbe ai avea, trebuie să stai un pic cu tine însuți, să te interoghezi, să te gândești puțin și la tine – în sens filozofic, nu câți bani am mâine în cont, sau cât câștig de pe treaba asta. Trebuie să stai cu tine însuți, să te regăsești. Că fără sine nu există mântuire, fără să te descoperi, să știi exact ceea ce ești și cum ești. Acesta este un proces lung care, după părerea mea durează o viață întreagă. Nici atât nu ne-ar ajunge, restul e harul Domnului care se revarsă peste noi. Îmi pui niște întrebări foarte dificile… ți-aș putea spune despre viața mea, cum am ajuns eu să cred așa de mult și să iubesc atât de mult viața și pe Dumnezeu.
Poți să-mi dai câteva exemple definitorii care au înclinat balanța considerabil, ce i-ar putea ajuta și pe oameni să înțeleagă?
Am enorm de multe…. În primul rând, prin anul 2002-2003, am câștigat în două luni peste 50.000 euro. Când m-am văzut cu banii în buzunar mi-am zis ”Constantine, ești mai fericit acum?” și mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic, că nu eram mai fericit. Mi-am dat seama că mă luasem cu munca și vreo luna jumătate nu am mai intrat în biserică în biserică, nu am mai meditat, nu am mai scris, nu am mai stat cu mine. M-am luat cu munca de 10-12 ore pe zi și cu muncitorii mei, cu problemele legate de muncă. Nu m-au satisfăcut banii, mi-au adus o nesatisfacere profundă. Erau persoane care îmi spuneau ”Ce faci, Constantine? Ai venit în viața asta, stai 70, 80 de ani și strângi doar bani. Care este scopul vieții tale?”. Așadar, banii nu m-au mulțumit. Erau mulți, să câștigi în două luni 50 de mii de euro, eu am fost șocat, nu mai câștigasem niciodată atât de mult, oricât lucrasem. Mi-am dat seama că nu-mi aduceau satisfacție, mi-am dat seama ca nu acesta este scopul meu. Și totuși mi-au mai luat vreo 6,7 ani să mă întorc la vocația inițială, te naști cu ea, nu ai cum să o ignori. Pe parcursul vieții o descoperi și te identifici cu ea. Ori te naști cu misiunea de a fi preot ori nu te naști cu ea, practic preoția este o misiune. Deși, dacă stau să mă gândesc, misiunea noastră a tuturor, indiferent dacă ești laic sau nu, indiferent de religie, este să fii fericit. Și nimic din ceea ce este material pe acest pământ nu-ți poate umple golul din tine. Doar Dumnezeu poate face asta. În asta cred cu adevărat! Nimic nu te satisface, decât prezența lui Dumnezeu. Din păcate, condiția noastră, a purtării păcatului strămoșesc, nu ne lasă să avem conștiința prezenței lui Dumnezeu în mod continuu în tot ceea ce suntem și ce facem. Si atunci iată efortul omului inutil de a găsi împlinirea în lume, dar pune-te în genunchi și roagă-te, ca să readuci în memoria ta prezența lui Dumnezeu. În italiană spre exemplu, verbul a-și aminti se traduce ricordare și provine din latinescul cor cordi, ce ar însemna inima inimii, adică a-ți readuce în inimă. Când îți amintești ceva, tu practic readuci în inima toata istoria, este o prezență invizibilă a ceea ce-ți amintești. Așadar, centrul existenței noastre este inima, nu mintea. Spre exemplu, atunci când îmi amintesc de bunica, îmi vine în minte imaginea ei pe câmp, la lucru, și simt în inimă toată nostalgia aceea de atunci.
Din perspectiva faptului că ești în misiune aici în Statele Unite, ce înseamnă pentru tine să fii misionar?
Eu consider că ești misionar oriunde te afli, în familie, la locul de muncă, cu prietenii. Țin minte că atunci când lucram, aveam vreo 15 muncitori și discutam în timpul pauzelor, dar și în timpul programului de lucru despre Dumnezeu și existența Lui în viața noastră. Asta înseamnă să fii misionar, să împărtășești din bucuria ta personală, din experiența ta a întâlnirii cu Dumnezeu. Eu aș muri dacă nu aș crede în Dumnezeu, viața mea nu ar avea niciun sens fără El. Eu cred într-un Dumnezeu al Bucuriei. Îți dai seama, dacă în viața asta eu, plin de limitări omenești, reușesc să mă bucur atât de mult de viață, oare cum va fi momentul de după, nu am cuvinte să descriu așa o bucurie. Eu deja sunt fericit pentru că știu că Dumnezeu are grijă de mine, oriunde aș fi, și când mă trezesc, și când merg în grădină sau sunt în Biserică, ori vizitez pe cineva la spital. Am fost la fel de bucuros să mă reîntâlnesc cu tine. Dumnezeu este bucurie și doar datorită Lui putem trăi în pace și echilibru! Altfel viața nu ar avea niciun sens, așa scurtă, ești forțat să o finalizezi odată cu moartea. Mulți își condamnă părinții, de ce i-au adus pe lume într-o viață plină de probleme. Ei trebuie să înțeleagă faptul că, dacă îl ai pe Dumnezeu și-L lași să-ți invadeze viața, totul devine mai ușor și plin de sens. De exemplu, în mistica Sf Ioan al Crucii, se ridică întrebarea ”Care este inițiativa: omul sau Dumnezeu?” Idealul ar fi uniunea dintre om și Dumnezeu, acesta este conceputul teologiei, uniunea divină. Tu te reunești cu Dumnezeu, te întorci acasă, cum îmi place să spun. La întrebarea cine i-a inițiativa? Sf Ioan al Crucii demonstrează că Dumnezeu este cel care ne conduce întotdeauna!
Atunci când oamenii au credință în Dumnezeu, ei se recunosc ca ființe create în slujba lui Dumnezeu și se ajută reciproc. Cine are credință are ceva special, are ceva în plus! Asta este cheia fericirii noastre. Eu îmi iubesc enorm soția, dar dacă nu ar exista Dumnezeu în sufletul meu, eu nu aș putea-o iubi. Pentru că doar Dumnezeu unește iubirea noastră. Nu ajunge doar să stai, să te înțelegi, ceva lipsește acolo: credința. Este un semn de sănătate mintală, spun psihologii. Nu are importanță ce religie ai, dar dacă ești plin de credință în Divinitate, asta îți dă ceva în plus. Să presupunem că vei câștiga la loto, milioane de dolari. Ce faci cu banii? Dacă nu ai credință în viața eternă și în mântuirea sufletului? Dacă nu crezi că vii din Dumnezeu și te întorci în Dumnezeu, fără să-ți pierzi propria individualitate, identitatea. Credința este totul! Misionar înseamnă să transmiți, să dai mai departe propria bucurie și dragoste!
Cum pot oamenii, care cred, să transmită credința mai departe?
Nu ne trebuie o diplomă pentru a transmite credința. O poți face prin bună cuviință, bun simț, umilință, spunându-le oamenilor că eu fac asta pentru ei, în mod gratuit pentru că sunt îndrăgostit de viață și de Dumnezeu. Atât! Prin propriul exemplu, dacă tu trăiești prin Dumnezeu cu bucurie și dragoste, la un moment dat, oamenii se vor întreba cum poți tu trăi așa…primitor, generos. Eu așa fac, îi consider pe toți parte din propria familie. Asta le spun și enoriașilor mei, Bine ați venit acasă, dragilor! Pentru că toți suntem copiii aceluiași Tată!
Poți face asta prin lucruri simple, nu-ți trebuie multe specializări și joburi. Oamenii trebuie doar iubiți și primiți în sânul familiei. După mine, acesta cred că este secretul! Oamenii pot fi atrași prin simplitate și umilință, dar toate aceste vin din dragostea și bucuria trăirii împreuna cu Dumnezeu! Îmi amintesc de un articol de-a lui Steinhardt, în care spune cum va fi la Judecata de Apoi, și am înțeles de acolo că Dumnezeu nu este unul sofisticat, el ne vorbește mereu despre foamete, despre închisori, despre cei aflați în suferință, despre bolnavi, despre înfometați, însetați, bătrâni. Criteriile judecății se vor fi dintre cele mai simple, Iisus nu este un idealist! Nu toți sunt teologi, doctoranzi și iluminați, dar lucrurile simple sunt pentru toată lumea, lucrurile simple reprezintă criteriul autenticității. Doar așa poți trăi în lumină, fără să rătăcești. Nu-ți trebuie nicio pregătire specială ca să știi dacă faci binele sau nu. În morală există un concept care se numește legea naturală, tu îți dai seama singur dacă faci bine sau rău, așa am fost creați. Indiferent de vocația pe care o ai, miezul este acesta: am fost bolnav, m-ai căutat, am fost în închisoare, m-ai vizitat, am fost gol, m-ai îmbrăcat, mi-a fost foame, mi-ai dat să mănânc?! Toate acestea pleacă de la propria familie, noi trebuie să fim un exemplu pentru ceilalți. Armonia pleacă de la nucleu, nucleul suntem noi. Ce așteptări să avem de la ceilalți, dacă noi nu trăim în bucurie și armonie. Le-aș recomanda oamenilor o carte în acest sens ”Prin alții spre sine” N. Steinhardt. Trebuie să fii tu bine ca să transmiți bine! Nu ești creștin dacă ești nefericit! Acesta este criteriul – fericirea!
În prezent ești diacon, ce înseamnă pentru tine acest lucru și ce urmează să devii?
Diaconatul este frumos, deoarece în acestă perioadă te formezi ca și preot. Un diacon este un servitor pretutindeni, slujește preotului la altar, slujește atât în biserică, cât și în afara bisericii, slujește în medii sociale și în orice context în care face parte din Sfânta Biserică, pentru că în acest timp te dezvolți ca viitor preot, care este o responsabilitate enormă, dar care oferă și satisfacții la fel de mari.
În data de 17 iunie, 2018, diaconul Constantin Hadarag a fost ridicat la rangul de preoție de către PS John Michael Botean la Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Detroit, Michigan.