”Cum să fii şi ce este să fii român Greco-Catolic în America de Nord?! (…) Este ceea ce eşti şi ceea ce este să Fii: OM! Îndrăgostit peren şi Slujitor al lui Hristos, al lui Dumnezeu!”
Pe tema „apartenenţei culturale” sau „spirituale” avem sute şi sute de tratate, nu are rost să mai insiste şi subsemnatul! Aş dori să specific încă de la început că a fi român nu înseamnă a fi ortodox, catolic, protestant, neoprotestant sau musulman, evreu, budist, şintoist etc. Când vorbim despre „naţionalitatea” unei persoane, vorbim de fapt despre nişte categorii culturale, vorbim, pe scurt, despre un paşaport, de un act de identitate social, vorbim de timp şi despre istorie şi despre nişte sentimente şi acte sociale inspirate cultural, adică din exterior, fructe ale hazardului, sau cum ar iubi un Maestru să spună, ale Providenţei divine… dar nu vorbim niciodată despre fundamentalul aspect spiritual al său. Cu alte cuvinte nu este de confundat sociologia cu filozofia şi spiritualitatea. Un „român”, adică cineva născut în spaţiul limitat şi delimitat geografic, acela pe care mai ales la a doua sticlă de vin ne place să-l numim „mioritic”, „dulce”, sau cine ştie, „grădină a Maicii Domnului”, sau alte năzbâtii de acest gen, poate fi un excelent Guru şi-n spaţiul Est European, aşa cum poate excela în arta universală a detaşării de sine transferându-se pe vârfurile Himalayei repetând la nesfârşit un „om nama shiva”… şi aşa cum poate fi şi un bun creştin, dacă nu chiar un mare Maestru spiritual de viaţă profund, autentică creştină… în China, „în buzunarul” unui cangur din Australia sau de ce nu, pe urmele ursului polar… şi oriunde… In brevis deci, cultura e una iar spiritualitatea cu totul şi cu totul altceva… Şi-aici e degetul meu pe rană – acum începem să vorbim:
Nu mă duc cu gândul la civilizaţiile antice, amintesc numai de Sf. Apostol Pavel, „apostolul neamurilor”, doar aşa ca să dăm un exemplu: după ce s-o izbit cu creştetul capului de pământu-i de sub picioare, pentru că se credea „deşteptul satului”, (şi-mi vine în minte vorba poetului din poezia sa numită „Închinăciune”: „mă aplec cuvios şi smerit până la pământ, şi brusc îmi trag preşul de sub picioare!”) l-a pus in centrul existenței şi a fiinţei sale pe Dumnezeul cel Viu revelat în Hristos prin harul Spiritului Sfânt. Punct. Altcumva, deschidere universală!!! Evreu, grec, roman etc., nu mai conta: mesajul de dragoste universală, cosmică, era adresat umanităţii întregi… „Sii ebreo cogli ebrei e… «gentile» con le donne”, iubea să spună cândva un Maestru Spiritual, dar el glumea, de fapt; ceea ce voia să spună era ceea ce spunea Apostolul Pavel: îi iubesc pe cei din apartenenţa mea culturală, în sânul cărora Dumnezeu s-a făcut OM şi cărora li s-a revelat mai întâi şi pe care i-a numit „popor ales” (numai ca şi poporul ăsta „ales” nu era în sens de „naţiune”, categorie culturală iluministă, etc.) şi-i iubesc pe toţi ceilalţi aşa precum Hristos însuşi i-a iubit!!! De la mic la mare, de la bâlbâit la orator, de la sărac la Rege sau la Stăpân, en fin, pe toţi, bărbat, femeie, tânăr sau bătrân, European, African, American, ş.a.m.d.! Căci Domnul cel Viu care s-a făcut om pentru ca omul să poată fi îndumnezeit, n-a coborât el din infinitul Său la noi pe pământ pentru că n-avea El ce să facă în miliardele lui infinite de lumi posibile, ci pentru că avea şi are ceva din El pe care ni l-a dăruit în momentul CREAŢIEI, nouă! Gratis! şi din… DRAGOSTE.., căci noi aşa zicem, şi aşa credem: din iubire!!! Ce este Dumnezeu? – şi răspunde evanghelistul iubit de Hristos: „Dumnezeu este dragoste!”
Dar revenind la subiectul iniţial despre care încă nici nu v-am lămurit: întrebarea, sau tema ce este să fii și cum este să român Greco-Catolic în America de Nord?! Şi iată şi răspunsul meu despre care unii or să strâmbe din nas, normal: nu este nicidecum!!! Este ceea ce eşti şi ceea ce este să Fii: OM! Îndrăgostit peren şi Slujitor al lui Hristos, al lui Dumnezeu! Este adevărat că tradiţiile noastre bizantine sunt extraordinar de profunde, frumoase, simbolice, încărcate de seculare semnificaţii culturale şi spirituale, dar tot atât de adevărat este şi faptul că de exemplu aici, in America de Nord, există tradiţii religioase şi spirituale pe tot acelaşi nivel… şi tot atât de intense şi semnificative… şi nu vorbesc aici de simplul „respect” pentru alte filoane şi căi (by the way, zice evanghelistul: „in Domo mea, mansiones multae sunt.” – „în Casa Tatălui meu sunt multe cămări” – locuri., adică la Dumnezeu se ajunge printr-o infinitate de cărări…) ci vorbesc de-o identitate, de-o cărare, de un drum pe care îl parcurgem însă care, vai, nu este garantat şi nu este bătut în cuie, adică nu-ţi este garantată mântuirea sau… lumea cealaltă… prin rit, ritual, tradiţie, ci numai prin harul şi voia Domnului. Personal, eu nu mă văd mântuit prin alte căi decât prin cea în care am crescut – creştină – căci, volens, nolens, acestea sunt „categoriile mele culturale”. Calea asta am cunoscut-o, pe asta am iubit-o, în asta m-am şi mă lămuresc şi îmi ajunge. Dimpotrivă, teamă mi-e că n-o să am timpul istoric necesar să înţeleg aşa cum aş fi vrut, mesajul şi vestea cea bună a lui Hristos… şi să… „meurs d’amour”, să „mor de şi din dragoste” aşa cum o mare Maestră spirituală iubea să zică acum două secole… Dar totuşi ştiu, de exemplu, că Biserica, care este comunitatea, poporul lui Dumnezeu, s-a rugat şi se va ruga pt mine… aşa cum eu la rândul meu mă rog pentru Ea…
Da.., parcurg această cărare având conştiinţa că sunt, dincolo de-a mă numi român, dincolo de-a fi Greco-catolic, că sunt cetăţean al lumii.., şi că Dumnezeu este Creatorul Universului şi Tatăl meu, nu al planetei Terra, că Dumnezeu mă cheamă pe NUME şi nu-mi spune: „hei, mă! Românule! Iubeşte şi fii liber şi fericit!” ci-mi spune, îmi şopteşte mereu inimii: omule, adică „fiul meu cel prea-iubit întru care am binevoit”, trezeşte-te şi intră încă de pe acum în casa Tatălui meu şi-n bucuria mea!!!