Identitatea personală e tot ceea ce suntem: caracteristicile fizice, psihologice, culturale, începând cu numele şi data nașterii. De asemenea, este expresia raportului dintr-o serie de aspecte personale: modul de gândire, de a înfrunta problemele, de a comunica cu alții, interesele, abilitățile, comportamentul față de lumea externă, raporturile afective cu persoanele sau cu locurile, proiectele de viitor etc. Toate acestea ne fac să fim unici și inconfundabili în ochii celorlalți, ceea ce ne dă un anumit sens al definiției, al apartenenței și al continuității în timp, sens care ne permite să spunem în fiecare zi „acesta sunt eu”, mă recunosc ca aceeași persoană dintotdeauna chiar și în fața unor schimbări importante.
„- Cine sunt eu? se tot întreba el de multe zile.
– Ești un porc! i-a răspuns mama micuțului purcelaș.”
Când spunem „ești”, atingem nivelul cel mai înalt al ființei: identitatea.
În cazul dat, cel care pune întrebarea e un purcel însă de câte ori nu folosim noi înșine cuvintele, inconștienți fiind de puterea lor? „Ești dezordonat”; „Ești incorect”; „Ești mincinos” etc. Dacă folosirea unor astfel de expresii e periculoasă pentru adulți, în cazul celor mici este un adevărat atentat la viață, întrucât cuvintele pe care le folosim prind viață și dobândesc o semnificație particulară în mintea celui care le aude; dacă în cazul adulților există prezumția că identitatea le este deja formată (deși știm foarte bine că majoritatea au nevoie de confirmări, iar repetarea trebuie să aducă noi confirmări…), în cazul celor mici identitatea e în plin proces de formare, fapt pentru care chestiunea e foarte delicată și merită maximă atenție din partea formatorilor/educatorilor.
În fapt, identitatea se construiește: procesul de construcție începe la naștere, are loc în principal în relația cu ceilalți și nu se oprește la vârsta adultă ci continuă pe tot parcursul vieții. Pe întreg parcursul vieții adăugăm, îndepărtăm sau schimbăm calitățile, trăsăturile, interesele și/sau abilitățile în identitatea noastră. Multe dintre lucrurile pe care le facem în fiecare zi ne ajută să ne întărim sau să ne slăbim simțul identității, evaluându-ne necontenit.
„Suntem ceea ce facem în mod repetat”
(Aristotel)
Unele aspecte ale identității personale sunt destul de evidente, cum ar fi cele legate de sex, naționalitate, clasă socială (de obicei nu există mari dubii despre acestea), dar și altele precum sunt caracteristicile psihologice (acestea ne îngrijorează mai mult pentru că nu avem o idee precisă despre cum suntem) – ne întrebăm în permanență dacă suntem deștepți sau proști, curajoși sau lași etc.
Modificările bruște ale vieții, cum ar fi căsătoria, nașterea propriului copil, moartea cuiva drag sau chiar câștigurile de miliarde la loterie, pot schimba profund imaginea pe care o persoană o are despre sine, ceea ce-i poate crea un sentiment de disconfort și dezorientare până când respectiva persoană se acomodează cu noua situație a vieții și cu noua identitate, asumând-o și comportându-se ca atare.
Puterea imaginii (pozitive sau negative) pe care o avem despre sine este o nevoie umană la fel de esențială precum e cea legată de supraviețuire și perpetuarea speciei: musai să conștientizăm în permanență cine suntem. Simțul identității este foarte legat de locurile care fac parte din viața noastră de zi cu zi, de locurile în care simțim că avem un rol: casa noastră cu familia noastră, școala noastră cu colegii și profesorii noștri, munca noastră cu colegii și superiorii noștri, hobby-urile noastre, cartierul nostru, orașul nostru, regiunea noastră, țara noastră, continentul nostru, planeta noastră. Dacă ne-am fi găsit brusc – împotriva voinței noastre – într-un mediu diferit, cu oameni necunoscuți, fără efectele noastre personale, fără a fi capabili să ne menținem rolul și obiceiurile noastre, am simți o oscilație puternică în sensul nostru de identitate, cu un sentiment puternic de gol și o incertitudine fundamentală cu privire la cine suntem. Oare nu asta se întâmplă cu emigranții, sau cei care au fost întemnițați din greșeală și/sau în mod neașteptat?
Inspirat de povestea cu privire la purcelușul menționat mai sus, doresc să vă sugerez o mică întrebare menită să ajute la formarea unei identități inteligente pentru cei pe care ni-i scoate Dumnezeu în cale: încercați să vă imaginați care din afirmațiile de mai jos ați vrea să le auziți cu privire la propria Dvs. persoană?
- „Ești un student/muncitor leneș!” sau
- „Ești un student/muncitor harnic, cum de în acest moment studiezi/lucrezi atât de puțin?”
Ce-ar fi dacă ați aborda aceeași tehnică cu privire la propria persoană?
Momentan mă opresc aici, ținându-vă pumnii pentru cea mai deșteaptă variantă de identitate pe care v-ați putea-o imagina despre Dvs., dorindu-vă mult curaj, spor și inspirație la sfințenie.
Părintele Iuliu Muntean este un îndrăgostit de Dumnezeu, minunat de împărăţia cerurilor, pasionat de viaţă, de comunicare, de feeling, de natură, de drumeţii montane (mai ales cu bicicleta), nemulţumit de lâncezeală, de lene, de critică agresivă şi destructivă, preocupat de trăirea clipei prezente AICI şi ACUM, convins de faptul că “per aspera sic itur ad astra” (prin greutăţi se ajunge la stele / drumul care duce spre culmi este plin de greutăţi).
Dacă doriți să citiți și alte articole ale Pr. Muntean, urmăriți blogul Regele Bărbos.