„Sunt pentru că Dumnezeu există.”
Deși această scurtă propoziţie poate suna simplu şi vădit, ea este de fapt, o mărturie de credinţă profundă. Dar să nu ne grăbim!
Sunt şi aceia care ar schimba formularea de mai sus, afirmând în schimb: „Dumnezeu există pentru că eu sunt.” Cu alte cuvinte, unii ar dori să afirme că Dumnezeu nu este nimic mai mult decât o noţiune, un mit, un produs al activităţii mentale sau a nevoii psihologice a omului. Pentru asemenea persoane, universul există pur şi simplu, fără a fi nevoie de Dumnezeu ca să-l explice, să-l înţeleagă, să-i ia în considerare existenţa. Mai mult, existenţa personală a oricăruia este simplul rezultat al proceselor naturale accidentale, şi fiecare fiinţă umană este doar rezultatul circumstanţelor neatribuite controlului nimănui.
Din această perspectivă, Dumnezeu nu există, sau dacă ar exista un dumnezeu, Dumnezeu mi-ar fi la fel de irelevant existenţei proprii precum Big Bang-ul: anonimul, impersonalul început al unui proces care a culminat cu fiinţarea mea în timp şi spaţiu. Astfel, existenţa mea nu are nici un scop decât ea însăşi. Sunt pentru că sunt, asta e tot ce există. La urma urmelor, existenţa mea e pur accidentală.
Dacă s-ar găsi un scop pentru că exist, ar trebui să fie propria mea născocire. Îmi creez propriul scop, propriile valori, propriile adevăruri, fireşte, propria realitate din materia primă a experienţelor personale, înţelegerii şi a voinţei, chiar dacă sunt condiţionat de circumstanţele sociale ale fiinţării mele. Timpul meu în istorie, familia, cultura, toate izvorăsc din faptul că nimeni nu îşi este creator, ci vin la viaţă în cadrul unui grup.
Astfel, viaţa este ceea ce experimentez, cât de bine pot, în circumstanţele date. Scopul personal în viaţă este să furnizez „o viaţă bună” – oricum aş defini-o, pentru mine şi cei dragi mie.
Perspectiva că „Dumnezeu există pentru că eu sunt” vă poate fi cunoscută ca expresie succintă a ateismului practic şi teoretic ce ne caracterizează epoca. Totuşi, puteţi lepăda astfel de gânduri la o parte pentru a reveni cu picioarele pe pământ la viaţa reală: asigurarea traiului şi dezvoltarea unor relaţii ce vă oferă sens şi suport emoţional, a ceea ce numim „a avea o familie”.
Sau puteţi trăi în circumstanţe în care aceste consideraţii să nu aibă sens şi care nu vă influenţează. De exemplu, efectiv lupta de supravieţuire într-o sărăcie-lucie poate însemna că nu aţi avut asemenea gânduri şi nici timp să exploraţi meditativ sensul vieţii voastre.
Sau poate nu sunteţi conştient de această perspectivă, dar sunteţi de acord cu ea, fie intelectual, fie de fapt, după modul de trai. Nu contează dacă Dumnezeu există sau nu.
Sunteţi într-una din aceste categorii? Da? Atunci trebuie să vorbim. Am să vă spun ceva. Biserica are să vă spună ceva. Familia noastră restrânsă de credincioşi are să vă spună ceva, şi vă vom spune. Şi este o veste bună.
Oricum, pentru acum invit „mica turmă” (Luca 12:32) să mă însoţească într-o călătorie. O călătorie inspirată de Exortaţia Apostolică Evangelii Gaudium (Bucuria Evangheliei) a Papei Francisc, prin care, împreună, vom redescoperi nu doar bucuria Vieţii dumnezeieşti oferită de Isus Hristos, ci şi bucuria de a o împărtăşi cu toţi oamenii, inclusiv cu voi. Prin voia Domnului, ne vom ruga şi apoi vom trece – în anii ce vor urma, la o transformare misionară care ne va conduce la o cunoaştere mai profundă a alegerii de către Dumnezeu a acestei mici, sărace şi nu puţin ciudate comunităţi de credincioşi numită Biserica Greco-Catolică Română, ca să activeze în America de Nord.
Suntem convinşi că nu suntem un accident al istoriei. Suntem aici pentru că Dumnezeu este aici, şi avem o misiune.
Traducere Pr. Cristian Laslo